Pur si simplu...

Stiti...viata prin natura ei se joaca de cele mai multe ori cu existenta noastra.Niciodata in viata cuiva nu cred va va putea exista un moment in care pur si simplu sa nu mai fie nimic de adaugat,nimic de schimbat.De fiecare data isi mai face simtit prezenta cate un nou element menit uneori sa provoace neliniste,negativism si alte stari ce ar putea intra in sfera nedorintelor...alteori acelasi element poate provoca fericire,liniste,redarea unor simtiri poate candva pierdute.
Viata nu ne respecta niciodata regulile si dorintele.Viata nu e agenda omului de afaceri in care totul este atent punctat si respectat,neacceptandu-se abateri si acel"pur si simplu".Viata este mai degraba cutia cu jucarii a unui copilas;mereu in continua schimbare,mereu existand ceva care se arunca si ceva care se adauga,o jucarie veche in favoarea alteia noi...dar nimic nu e constant.
Iubirea...ce facem cu iubirea din viata noastra.Ea nu apare niciodata cand ne dorim sau cand ar fi momentul potrivit...iubirea e pur si simplu,dincolo de timp,spatiu...dincolo de orice.
Pentru ca de atatea ori am vorbit despre perfectiune si egoism,ajung din nou sa repet...in egoismul nostru...cerem perfectiune,idealism.Ne dorim ceva inexistent...si in orice caz,daca pentru un moment am gandi cu adevarata putere a ratiunii,am realiza ca inainte de a cere trebuie sa si poti darui.
In inconstienta noastra ne alcatuim tipare fixe pe care nu am vrea sa le incalcam..exact"nu am vrea"pentru ca oricum le incalcam;ne stabilim ganduri precum"il iubesc doar daca..."Cat de stupid poate fi...iubire cu conditii,da..exista...e iubirea aceea simtita doar in anumite momente,iubirea superficiala.
De obicei avem aceste impuneri,nu din dorinta proprie ci din incercarea de a proteja sufletul de cauzele negative ale iubirii care nu stii niciodata cat dureaza,daca dureaza, si mai ales in ce maniera se consuma.
"De ce fugi,de aia nu scapi"...nimic mai adevarat,vorbind din experienta proprie,atat pentru mine cat si pentru altii...este deja un fapt concretizat.Cu oricata incapatanare se lupta pentru a tine sentimentele la distanta,cu atat ele sunt din ce in ce mai dornice de trai intens in interiorul cuiva.Oricat de puternic/a crezi ca te simti in fata persoanei iubite,pe atat de pierdut in aceeasi persoana iti este sufletul.
Iubirea presupune curajul de a renunta la bariere,oricat de riscant ar suna asta.Persoana cea mai nepotrivita poate fi de fapt persoana care detine toate resursele pentru intregirea sentimentelor cuiva.Un joc de-a iubirea sub premisa"mie nu mi se poate intampla"se poate transforma oricand intr-o realitate visatoare in care timpul isi pierde notiunea,fiinta iubita se transforma in Universul tau,fiecare privire reprezinta bataile inimii tale,fiecare cuvant rostit devine aerul pe care il respiri si tu ajungi sa existi prin aceea fiinta.
Iubirea inseamna fiorul pe care il provoaca simpla prezenta a persoanei iubite,inseamna gandurile si sentimentele care iti invadeaza fiecare particica a corpului,inseamna daruirea fara a astepta ceva in schimb,intelegerea,senzatia ca el/ea este prezent/a in absolut orice,capabilitatea de a ajunge pana la capatul lumii doar stiind ca este acolo.Iubirea este renuntarea la"eu"pentru"noi",transparenta,puritatea si simplitatea cuvantului"te iubesc"....Iubirea este atunci cand devine"totul"...
Incercati sa iubiti fara a cauta idealul,fara a pune intrebari si a cauta raspunsuri,fara a incerca sa produceti schimbari...gasiti curajul sa devine iubire pur si simplu...si atunci cand iubirea incearca sa-si faca loc,nu cautati pretexte pentru a o indeparta,aveti curaj,libertate si traiti-o...pur si simplu:)

Libertatea de a putea...

Cred ca mereu au existat probleme in exprimarea propriilor pareri si idei.Prin natura noastra,de cele mai multe ori,adevarul ne deranjeaza,provoaca discomfort,neplaceri si lista poate continua.Uneori,adevarul doare...as zice ca aceasta ar fi"atributia"cea mai puterinca a unui adevar daca privim din puncul de vedere al dezavanajelor aduse de un adevar.Usor obsesiva in ideea mea de a nu lasa nimic neclar am provocat de foarte multe ori cotroverse in jurul meu.Sincera sa fiu,nu prea mi-a pasat de parerea unora cu vedere la parerile mele.Venind in discutie persoanele indispensabile existentei mele,indubitabil lucrurile se schimba.Nu sunt chiar genul de persoana care sa-si regrete deciziile luate in viata...bineinteles nu vorbind de permanenta,pentru ca este inevitabil sa nu facem greseli sau sa nu aruncam cuvinte,fapte,gesturi pe care le regretam nespus,daca nu imediat...in timp.Directitudinea mea de a-mi elibera gandurile si simtirile nu au fost intotdeauna bine primite dar eu mereu am considerat ca noi,suntem fiinte care sunt avantajate de existenta unei libertati care trebuie utilizate.Cum as mai fi eu,sa cum am mai fi noi,oamenii speciali,diferiti,"eu"daca nu am avea fiecare gandirea lui,sentimentele lui,trairile lui,existenta lui departe de influentele inconjuratoare?...Intr-o prima ipostaza oricine ar crede ca nu este deloc greu a gasi raspunsul la o astlfe de intrebare.Ok,sa zicem ca un raspuns il gasim...dar acelasi raspuns il si punem in aplicare?De atatea ori,nu.Suntem atat d maleabili incat ne modelam personalitatea unul in functie de altul.Daca analizam,a ramas atat de putina originalitate printre noi toti.Din frica,nepasare,nesiguranta...evitam sa actionam exact dupa propriile conceptii...si suntem atat d "blocati"incat nici macar nu realizam.Am intalnit situatii in care din teama acuta de a pierde ceva sau pe cineva,facem alegerea cea mai simpla si tot odata cea mai eronata...tacerea.Abtinandu-ne de la comentarii,de la explicatii...ajungem sa ne asemanam cu acele papusele pentru copii care chiar daca sunt neingrijite,rupte,aruncate,chiar daca nu li se da importanta...ele tac dar macar exista pretextul ca nu au alta alternativa insa noi o avem si atunci cand detii ceva trebuie folosit.Oricata durere si iritare ar putea provoca un adevar este de mii de ori mai preferabil decat o minciuna sau decat sentimentul ca cel de langa tine are ceva de zis si nu o face.Tacerea si izolarea libertatii de exprimare duce la saturatie,la sufocare...la pierderea"totului".Poate nu e ceea mai inteleapta perere,dar e a mea,o sustin si cred in ea...nu renuntati la gandurile voastre,exprimati-le,eliberati-le.Aveti curajul de a fi voi si de a nu va inghite vorbele...pentru ca uneori un simplu cuvant poate forma un intreg...si uneori tacerea poate distruge universul de viata a cuiva.Fiti liberi...fara orgolii,fara temeri,fara incapatanare,fara supozitii...aveti grija de sufletele voastre.

Un "ieri" pentru mine...un "azi" pentru noi...

Acaparate in mare masura de ideea independentei fata de absolut oricine si orice,noi....as zice femei dar am sentimentul ca e putin cam prematur...in perspectiva proprie sufletul inca mai palpeaza copilareste:).Pornind de la pretextul "independenta"multe dintre noi incepem sa incurcam lucrurile,situatiile...cum?nu e greu de raspuns...legam aceea dorinta de a fi pe propriile picioare,cu iubirea sau mai bine zis cu cel iubit.Unele dintre noi ar zice"nu e adevarat"...eu as zice"clar este adevarat".Daca am face un sondaj si am intreba femeile zilelor noaste daca si-ar dori sa fie legate intr-o maniera de dependenta fata de persoana iubita credeti ca ar raspunde"Da"?...categoric nu.Am siguranta ca multi s-ar gandi ca acum vizez direct partea materiala....dar nu o fac...independenta si libertatea nu inseamna"putere financiara"...inseamna tot...suflet,corp,psihic,moral...FIINTA.Vorbind din experienta proprie dar si din perspectiva unei simple privitoare...am trait o lunga perioada de timp al existentei mele(care inca este deloc lunga...inca sunt la inceput)cu idei,conceptii,principii de genul ca nicioada nu as face un compromis care sa ma priveasca direct pe mine...intr-o relatie.Prin asta insemnand sacrificii,renuntari,reluarea unor decizii privind viata mea...Traiam si eu la fel ca si alte persoane in ideea ca nimeni nu ar avea prioritatea sa-mi schimbe ideile destul de fixe si bine definite,ca nu as renunta la absolut nimic din ceea ce-mi doresc pentru un"el" si nici nu as face nici un fel de sacrificiu...imi doream doar sentimentul,momentul...iar in rest fiecare sa-si urmeze drumul.Egoist,asa-i?Acum ...sa zicem un an,raspunsul la aceeasta intrebare mi-ar fi fost"chiar deloc egoist...e viata,viitorul,existenta mea iar daca acel"el"ma iubeste,o sa inteleaga si o sa accepte"...Raspunsul meu actual la aceeasi intrebare?"da,egoist"...de ce?egoist in primul rand pentru suflet care categoric nu si-ar dori asa ceva si apoi egoist fata de"el"pentru ca o relatie nu inseamna eu si el...o relatie(in adevaratul sens al cuvantului)inseamna noi,un intreg...Iar cand iubesti cu adevarat nu exista sacrificii,nu exista renuntare...chiar nu exista...nu poti sti sau simti asta fara sa iubesti.Acum ceva timp o persoana foarte speciala si draga mie ne zicea mereu cand se aduceau discutii pe subiect"Totul are un sfarsit,viata trebuie traita,daca trebuie sa fie,va fi...daca nu...mergem mai departe"(nu este chiar o reproducere perfecta).In prezent aceeasi persoana atat de draga mie a ajuns sa iubeasca cu adevarat si pe departe nu ar mai gandi la fel.Fara nici macar sa realizam,sa zicem intr-un"ieri" nu acceptam compromisuri,schimbari,ideea de a renunta la ceva pentru"el",acceptam faptul ca oricand se poate termina,ne doream doar momentul,libertate si mult ravnita independenta.Intr-un"azi"aceleasi fete/femei,ajung sa spuna ca nimic nu ar fi prea mult pentru iubirea lor,ca ar gasi capabilitatea pentru orice si ca nimic nu e mai important decat"El" si uite asa diferenta dintre ieri si azi...un ieri numit"eu"si un azi numit"noi".Nu faceti loc ideei de sacrificiu sau renuntare in iubire...si daca o faceti,priviti acel sacrificiu ca un pas inainte pentru implinirea sufletului care nu se poate hrani niciodata cu bani sau independenta,cu libertate se poate...si ceea mai frumoasa libertate este aceea de a iubi.Iubiti...liber,simplu,fara prejudecati,profund,adevarat...

Cineva...

Ajunsa oarecum aproape de incheierea unei perioade decisive din existenta mea...incep usor usor sa-mi fac un cuprins al tuturor momentelor din acest timp...dar mai ales al persoanelor care si-au facut simtita prezenta in toata aceasta perioada.Ei bine cred ca fiecare are un ceva al sau care va ramane undeva acolo mereu.Sunt si altii care voit sau nu au reusit sa se remarce si sa-si intipareasca imaginea in amintirile cuiva mult mai puternic.Din dorinta de a-mi tine promisiunea dar si pentru simplu fapt ca...merita asta...articolul asta v-a fi pentru o persoana care pentru mine si nu numai,s-a remarcat intr-o maniera mai puternica decat altii si cred ca va fi unul dintre cei despre care voi spune"iti mai amintesti de....".Din alegere proprie nu-i voi divulga identitatea.El si cel mai probabil altii vor realiza usor despre cine e vorba...altii poate nu...si nici nu stiu daca e nevoie...incercati sa-i conturati existenta din putinul pe care il pot exprima eu.Pentru nimeni nu mai e un secret ca trezirea de dimineata pentru inca o zi monotona,grea,stresanta petrecuta la scoala nu-i tocmai ceea ce se doreste...unde mai pui ca la toate astea se mai pot adauga probleme personale,dezamagiri,suferinte,slabiciuni,durere si stari depresive care efectiv rupe orice legatura cu starea de bine.Uneori poti avea norocul ca un alt nenorocos ca si tine sa deschida usa si sa incerce sa revigoreze atmosfera.Curios,poate nici el nu e cel mai fericit dar undeva in interior gaseste o modalitate de a ignora propriul rau si a-ti ridica tie moralul.Lucrurile simple si banale de cele mai multe ori,fac mult mai mult decat orice altceva.Nu poti uita usor o persoana care a reusit sa te faca sa zambesti in prima faza ca apoi sa te trezesti tinandu-te de burta si stergandu-ti lacrimile...totul rezultat din rasul pe care vorbele,glumele,ironiile,ideile si gesturile lui il provocau.Nu incerc acum sa fiu draguta dar clar este ca ...daca eu sau altcineva ar incerca sa anime atmosfera ca el...in definitiv n-ar reusi...parca sunt genul acela de glume gandite cu un efect instantaneu si cu o tinta precisa...sa provoace ras,mult ras care sa aiba puterea sa stearga alte ganduri macar pentru un moment.Genul acela de glume pe care le mai vrei iar si iar incat sa le simti lipsa si sa-i spui"hai fa-ma/fa-ne sa radem" si sa ti se raspunda"da ce...crezi ca eu fac glume la comanda"iar din acest simplu raspuns deja sa te vezi razand...Dincolo de toata aceasta"comicarie" exista si stropul de maturitate si seriozitate care stie sa fie utilizat atunci cand este nevoie...Un amanunt care mi-a ramas intiparit in minte si l-am luat ca pe ceva negativ la momentul acesta a fost(folosind o exprimare proprie)..."colegii nu-mi sunt si prieteni"sau"eu nu am prieteni printre colegi"...atunci mi s-a parut o viziune aroganta si egoista...acum...aceeasi viziune mi se pare partial inteleapta...deci dragule coleg...ai gandit bine...si te asigur ca in timp nu-mi voi mai aminti asta...ci doar faptul ca ai stiut mereu cum sa schimbi plictiseala,cum sa ne provoci crize de ras.Cu siguranta am omis multe..si la fel de multe ar mai fi fost de zis dar unele lucruri raman nespuse...In incheiere:am chef sa rad...:)

ce-i prea mult strica...

Astazi in mijlocul unei discutii aparent banale mi-am demonstrat inca odata ca pentru unii...cand esti bun...esti luat peste picior(asta ca sa nu utilizez o alta exprimare pe care sunt ferm convinsa ca noi toti o stim)dar totusi pentru a pastra anumite norme hai sa ramanem la formula aceasta.Noi,in maretia autopersonalizarii noastre...pentru ca,sa fim sinceri...nu cred ca exista persoana care macar o data sa nu se fi uitat in oglinda si sa-si zica"sunt frumos/frumoasa"sau sa se considere mai bun decat restul,poate cel mai bun...dar,tot noi...de dragul aparentelor...in prezenta celorlalti preferam sa o facem pe bunul samaritean si sa incercam...doar sa incercam sa fim modesti si sa-i ridicam in slavi pe altii...cand de fapt interiorul ne autoproclama.Revenind la punctul de plecare...suntem obisnuiti sa sustinem daca nu intotdeauna,de cele mai multe ori replici de genul"Nu o sa fiu eu dragut/a si amabila cu o persoana care nu merita".Da,adevarat...cum am mai zis...de oricata bunatate poate da dovada o persoana...uneori e bine sa-ti pui propria persoana inainte de orice.Dar oare inainte sa ne aratam atat de hotarati...ne punem intrebarea"oare de ce aceea persoana se poarta asa?"Unii chiar nu merita...pentru ca asa este natura lor...dar unii....Viata unei persoane strange de-a lungul timpului foarte multe experiente,din pacate nu doar bune...sunt multe experientele neplacute ale vietii.Unele persoane(ca si ceea despre care s-a vorbit in discutia de care am pomenit la inceput)ajung intr-un stadiu in care deja sunt mai mult decat obisnuiti cu a anumita categorie de oameni.Pentru ei deja este foarte usor si rapid sa depisteze cum este,cat poate,cat vrea si cat merita un"cineva".Cand ajungi la saturatie nu-ti mai doresti sa incerci sa o iei cu inceputul...faci o analiza rapida si decizi nivelul de la care se merita sa incepi .Deci inainte sa fiti binevoitori sa cereti...fiti rauvoitori(cu ghilimelele de rigoare) si oferiti...Si de ce am zis ca atunci cand esti prea bun esti luat peste picior...pai pentru ca atunci cand esti prea bun,ceilalti nu-si mai ajung sa profite...iar cand incerci sa te aperi devii instantaneu oaia neagra care nu stie sa ofere si care nu merita sa primeasca...Dar daca ma gandesc...bunatatea merita pastrata dar si oferita deschis,fara perdea...dar in accelasi timp cu subtilitate si oricat de mult ar avea de pierdut cel bun si luat peste picior...niciodata nu va fi mai mult decat cel care doar se pretinde indreptatit sa judece cand de fapt el este mai gol decat un pahar caruia i s-a consumat continutul...

...

Cred ca mereu am incercat sa inteleg lasitatea noastra,a oamenilor...renuntarea atunci cand ajungem exact in punctul culminant,exact acolo unde ne dorim.Oarecum ne dorim perfectiune...de departe este un punct al vietii pe care nu-l putem atinge...si totusi se ajunge undeva,acolo...cu cineva...candva cand ne spunem"totul pare perfect"...exact"pare".Pentru noi,fiinta noastra,puterea noastra de a simti...este de ajuns doar sa para perfect...ironia sortii?cand atingem aceasta perfectiune efectiv aparenta...renuntam,dovedim ca suntem lasi...alegem un"poate mai bine nu"si ne oprim....cand ajungem in varful muntelui alegem sa ne rostogolim inapoi de unde am pornit.Nu de putine ori ajungi sa-ti propui un tel,sa-ti doresti ceva...sa-ti doresti pe cineva...si planuiesti,te straduiesti,lupti,iti pui toata energia fizica,psihica si sufleteasca in ceea ce-ti doresti.Dupa ce spui"as face orice pentru..."si dupa ce esti in fata faptului implinit simti ca este al tau,il ai,ai reusit...te retragi.Oare de ce?nu sunt eu in masura sa judec aceasta intrebare...dar oarecum asta e fiinta omului...cu toata bunatatea din lume suferim de un egoism acut care inevitabil si involuntar,macar o data in intreaga existenta a cuiva...loveste,provoaca suferinta si dezamagire.Unii zic ca greu nu este sa obtii ceva sau pe cineva...greu este sa reusesti sa ai puterea sa-l pastrezi....daca analizez aceasta conceptie,cred ca e mai mult decat adevarata.Nu zic ca e usor sa obtii...chiar e foarte greu...dar odata obtinut...dificultatea se inzeceste.E ca si cand iti achizitionezi de exemplu un calculator...cu ceva rugaminti,economii,sacrificii...il obtii...apoi urmeaza partea cand trebuie sa stii cum sa-l utilizezi,cum sa-l pastrezi si sa-l ai intr-o stare buna cat mai mult timp(mai ales daca ti l-ai dorit foarte mult).Deci...ce a fost mai greu?sa-l obtii...sau sa reusesti sa-l mai si pastrezi functionabil?Eu as zice ca a doua varianta.Cam asa e si cu o persoana...sau cu o dorinta din viata cuiva.Poti reusi sa ai pe cineva...de fapt cred ca suna mult prea egoist"el/ea este al meu/a mea"...pentru ca omul in sine nu apartine nimanui...doar sufletul poate fi acaparat in intregime(cred eu).Revenind la ideea de pornire...de ce abandonam?de ce renuntam?De ce nu gasim forta interioara de a merge pana la capat...de ce la cel mai mic obstacol spunem"Cred ca ar fi mai bine sa ma intorc"?.Oare exista fericire mai mare decat ceea a sufletului?N-as crede.Daca pentru un moment am avea mai multa vointa,dorinta,simtire,vibratie,tremur,iubire,daruire,libertate,hotarare,cumpatare,nebunie...poate ar disparea lasitatea si tendinta de"give up"...poate am putea ajunge la un punct de atingere a perfectiunii...cineva mi-a zis "nu exista nu pot,exista nu vreau...".Consider ca oricine poate...trebuie doar sa vrem...Deci dragii mei care va faceti timp sa cititi ideile unei persoane ca si voi...un"eu"in plus pe langa toti ceilalti....in nebunia noastra adolescentina...niciodata sa nu renuntam...nicioada sa nu zicem"mai bine nu"....nimic nu se compara cu propriile trairi....iar o dezamagire sau o suferinta aduce in final o invatatura...nimic nu e mai frumos decat propriile trairi....asa ca"whine up"...fiti voi si mai ales simtiti....:)