Fericire vs. tristete...

Un moment oarecare...si o sumedenie de ganduri imprastiate intr-o minte care,parca de fiecare data,benefic sau nu,se mai incarca cu cate ceva...si multe intrebari.Intrebarile fac viata ca un pahar in plina umplere...o picatura,inca una,inca...si inca...
Fericirea?Ce e fericirea...definire,explicatie...convingere...Oare cum se traduce ea in cuvinte?Fericire egal euforie,zambet,simtul ca viata ti-a implinit dorinta la fiecare minut existential,impresia totului,multumirea?...sau cum?sau ce?...
Dar tristetea oare ce e?Cum se intelege si ea?
Oare siroiul necontenit de lacrimi cand simti de parca intreg Universul ar complota impotriva reusitei tale,cand vrei sa renunti la tot pentru ca vointa fiintei tale te inseala si iti da o falsa impresie ca pana aici a fost,ca nici daca ai vrea nu mai poti...cand iti place sa te minti ca sufletul tau s-a golit,ca nu mai simte...ca nu isi mai doreste?Oare asta?...sau?...
Stiti cum vad eu tristetea,dincolo de toate cele...O vad ca pe un element necesar omenirii,uneori ca un dus rece precum gheata menit sa ne trezeasca,sa ne puna in miscare sufletele uneori mult prea lenese.Tristetea e aceea parte din fiecare dintre noi care iese la suprafata atunci cand pasii vietii o iau pe cararea gresita si ratacesc,uneori mai mult,alteori mai putin.Tristetea se regaseste in acele momente cand un amanunt minuscul declanseaza un intreg razboi interior pentru care,parca,nu mai gasesti planul de atac.Apoi,tristetea pleaca si se ascunde in acele detalii ale vietii,in "nimicurile" noastre de zi cu zi dar care totusi ne umplu viata intr-un mod incredibil...si stiti care e ironia?...Ignoram dar ne doare?Deci daca ne doare,clar ne pasa...Uite asa tristetea este oarecum in orice,oriunde,cand si cum vrea...E intr-un anumit mod,ca fericirea.
Si mult dorita fericire...niciodata n-am vazut-o in lucruri sau fapte marete.Atat de naiv,am cules-o de fiecare data din clipe cat mai banale...De ce?Pentru ca "extraordinarul" mereu se pastreaza...iar obisnuitul...mereu ramane si el,doar ca nu i se da importanta cuvenita.Deci aleg sa raman printre picaturi ceea ce,in mod normal...se uita.De cele mai multe ori caut tot ceea ce imi doresc...si reusesc,gasesc...
Caut fericirea in diminetile luminoase care imi impulsioneaza ziua spre a fi una reusita,in playlistul de muzica care ma face sa retraiesc clipe iar si iar ca si cum in fiecare moment e prezentul.Fericirea e in zambetul nevinovat al copilasului necunoscut de pe strada...inocenta lui imi schimba gandurile pentru un moment si ma molipseste placut.Apoi fericirea e in imbratisarea atasata lacrimilor a prietenilor mei dragi,in nerabdarea aceea nebuna de a fi din nou langa ei rememorand si nascand clipe.Stiti...fericirea se ascunde pana si in reordonarea lucrurilor personale,de multe ori se intampla ca un obiect de mult uitat sa-ti trimita gandurile departe,la ce-a fost candva si sa te gasesti zambind,brusc,inconstient....atunci esti fericit....esti fericit de ce ai putut fi tu candva,ce esti...ce vei putea fi.Fericirea se ascunde in fiecare te iubesc,fiecare lacrima,orice zambet,respiro,in fiecare "eu".Fiti fericiti...si tristi,fiti voi...sa ne bucuram de tot ce ne este oferit...

Orice poate fi posibil...

Pana nu de mult,beneficiam de o inocenta sufleteasca debordanta,credeam ca pana si imposibilul poate deveni posibil si tineam cu tarie la acea inocenta a mea.De-a lungul multor momente,persoane si persoane s-au straduit a-mi crea un tablou al vietii incarcat cu secvente distincte;fericire,lacrimi,iubire,putere,lupta,minciuna,adevar...totul,nimic,jumatati,bine,rau.Momente care nevoit maturizeaza,te fac mai puternic sau mai slab.
Revenind la inocenta,am inceput sa realizez ca inocenta,intr-o cantitate masurabila tine de copilarie,de nestiinta.Cresterea,maturitatea,pastreaza de asemenea un strop de inocenta,vise si incredere dar toate incep sa prinda un contur al realizarii in stransa legatura cu sacrifciile si lupta cu viata.
Pentru mult timp am crezut in iubire mai mult decat in orice alt sentiment menit fiintei umane,si inca mai cred dar poate nu la fel de intens si nu cu aceeasi incredere oarba.Iubirea nu vine oricum si pentru oricine la fel,nici nu stationeaza prea mult acolo unde simte ca nu ii este locul.Acea iubire intensa,inconstienta,inexplicabila vine doar o data si e supusa multor incercari,poate mult prea multor.Ceea ce urmeaza dupa,mi-a zis cineva candva,sunt doar forme ale iubirii.Daca rezista,inseamna ca a existat,daca cedeaza nu a fost suficenta,nu a fost indeajuns de dorita sau slabiciunea umana n-a gasit puterea pentru a o duce pana la capat.
La fel si visele sau dorintele sufletului omenesc.Nimic nu e usor de atins,de trait,de realizat...Nu mai cred ca imposibilul e posibil dar cred ca tot ce este dat vietii,este realizabil.Cand iti doresti,poti....dar dorinta nu e suficienta.Fiecare vis,sentiment,traire necesita o lupta apriga cu obstacolele si incercarile vietii.La finalul luptei poti doar castiga sau pierde.Daca ai pierdut poate nu ai fost suficient de puternic sau poate nu era ceea ce aveai tu nevoie.Sa renunti nu inseamna intotdeauna lasitate,sa renunti poate semnifica o trezire la realitate care te ajuta sa concluzionezi ca nu mai esti tocmai un copil,ca trebuie sa cresti,sa-ti asumi responsabilitati si consecinte,ca simplele vorbe nu pot de fiecare data sa multumeasca si sa dea suficienta putere unui suflet,ca nu poti merge impotriva vantului si ca amagirea pe timp indelungat poate face mult mai mult rau decat o decizie drastica,dureroasa si greu de acceptat pe moment.Naivitatea cere limite ca orice altceva si este imatur sa te minti ca poti,vrei si vei reusi cand de fapt te indrepti spre neant,fara cale de intoarce,fara rezultat...Decat sa mimezi fericire si sa te minti cu ceva care in adancul tau stii ca este irealizabil,mai bine infrunti realitatea,pui punct,plangi,te reintregesti,cauti curaj si o iei de la capat.Inocenta,naivitatea,visele se ascund in orice suflet,fie ele mai mult sau mai putin vizibile...insa pentru a le aduce la o forma reala au nevoie de straduinta,au nevoie ca tu sa ti le doresti cu adevarat,iar atunci cand iti doresti,lupti....fericirea si implinirea obtinute usor,se naruiesc la fel de usor...iar satisfactia este pe termen scurt...Cand perseverezi pentru reusitele proprii,vei fi mereu cu sufletul plin si impacat si vei sti ca ce-ti este dat sa traiesti,indiferent de durata,este ceva al tau,ceva ce nimeni nu-ti poate lua chiar si cand va inceta sa mai existe...

Mi-e dor...

As putea sa-mi inchid sufletul si sa-l oblig egoist sa pastreze liniste,sa nu simta,sa nu spere,sa nu-l doara...oare ar reusi?
Sufletului ii este dor,ii este dor de timpul trecut si de multe ori pierdut in neant.Acelasi suflet s-ar intoarce la clipele frumoase,poate si la cele mai putin placute.Viata marcheaza in adancul fiintei cele mai ascunse si nenumarate trairi menite sa ne incerce sufletul cu sentimente precum iubirea,ura,fericirea,extazul,teama,nebunia,curajul,dorinta,durerea,neputinta,inocenta si nu doar...
Ma vad ajunsa in momente definitorii,in fata obligatiei de incheiere a unor capitole pentru curajul inceperii altora....si altora...Mi-e teama si uneori m-as razvrati impotriva vietii pentru aparentele nedreptati care le savarseste cu fiecare dintre noi.Ma retrag la fel de tematoare schimbandu-mi ideile si realizand ca viata,prin incercarile si intorsaturile ei neasteptate,face din noi fiinte speciale,unice...altfel.
Sufletului ii este dor de inocenta copilareasca care facea lucrurile atat de simple,usor de trait,usor de a fi duse pana la capat.Mi-e dor sa nu iau nimic in serios,sa fiu egoista si nepasatoare...lasandu-i pe altii sa-si complice propria existenta,pentru a-mi fi mie bine,sa arunc un zambet nevinovat drept solutie de rezolvare.Mi-e dor sa fiu caraghios de increzatoare si sa am impresia ca orice in lumea asta este posibil...Cred si acum...doar ca acum,cred in sacrificii,rabdare,lupta...
Mi-e dor sa am sufletul linistit si protejat de orice neplacere interioara.Mi-e dor de zilele incepute prost si terminate incredibil...De hohotele de ras si lacrimile fericite.Mi-e dor de iubirea nevinovata,nestiutoare dar mi-e dor de iubirea pe care parca o poti atinge cu varful degetelor tremurande,speriata ca o poti pierde si totusi cu un curaj nebun de a o gusta si trai pana la ultimul respiro...
Mi-e dor de zi,de noapte,soare,ploaie,cald,rece....mi-e dor de mine,de tine,de voi,de noi toti...si acest sentiment...ne indreapta mereu spre altceva...

Timp...

Urasc timpul...urasc modul lui brutal si nepasator prin care fura clipele si de fiecare data lasa senzatia a ceva ce a fost...dar nu mai este.
Iubesc timpul...iubesc modul lui de a-mi darui acele clipe pe care mai tarziu tot el mi le ia,clipele nepretuite care mi-as dori sa le retraiesc iar si iar de fiecare data cand sufletul mi-o cere...il iubesc pentru tot ce ma invata.
Lupta dintre iubirea si ura timpului este apriga...parca as vrea sa-i multumesc pentru tot ce mi-a fost dat sa traiesc...parca as vrea sa-l pot judeca pentru tot ce mi-a daruit si apoi mi-a luat.Dar cedez,prefer sa raman in stadiul inocent de bucurie pentru fiecare particica a vietii mele fie ea buna sau rea.
As vrea sa-l intreb cum m-a adus pana aici si ce-mi pregateste de fapt...as vrea sa pot sti daca ce am acum imi este dat sa pastrez sau sa pierd....daca voi plange sau voi rade.As vrea sa-mi dea sansa sa mai pot retrai anumite clipe,sa pot simti extazul revenirii si sa tremur de emotii.
As vrea sa-i pot cere timpului meu indurare si rabdare...as indrazni chiar sa fiu egoista...sa pot fura putin din timpul altora pentru a mi-l darui mie si persoanelor dragi care imi implinesc existenta zi de zi.
Ii cer timpului sa-mi pastreze sentimentele,clipele si amintirile care mi-au intregit sufletul...sa-mi pastreze lacrimile si hohotele de ras care au facut dintr-un simpla prietenie,increderea unei adevarate prietenii dincolo de timp si spatiu.Vreau ca timpul sa-mi pastreze durerea,zamebetele,lacrimile,slabiciunile,frica,curajul,pesimismul,optimismul,copilariile si maturitatea...
Dincolo de toate vreau ca timpul meu sa nu uite ca pentru tot ce am avut,ce am si inca ce imi mai doresc...iubirea este prioritatea,iar prietenii,persoana iubita,clipele,visele,sperantele,implinirile,viata...exista doar prin aceea iubire indispensabila.

Love and..wuthering heights...

"La rascruce de vanturi"(Wuthering Heights)...O ecranizare aparent obisnuita pentru care singurele asteptari pareau a fi o simpla vizionare a unui film,ocuparea timpului si o simpla impresie de final.
Acelasi film a devenit intr-un timp atat de scurt o poveste altfel,diferita de cele cu care ma obisnuisem...devenise o relatare a iubirii intr-un mod atat de intens incat am simtit chiar si teama pentru cat de departe poate ajunge profunzimea sentimentelor umane.
Ajunsa la momentul"the end"am ramas pentru cateva clipe neutra de propriul spatiu vital,si pentru tot acele cateva clipe am pastrat gandurile de final in suflet,in fiinta...
Se presupune ca iubirea se naste din frumos si in mare parte asa este...n-o sa poti niciodata iubi avand sufletul gol sau plin de ura.Pentru iubire ai nevoie de spatiul liber al sufletului care usor usor se va tranforma in vibratiile unei inimi fericite care atunci cand iubeste,isi simte palpitatiile mai intense ca in oricare alt moment al vietii.
Inocenta imediata a iubirii atrage dupa sine o putere interioara inexplicabila,chiar absurda uneori...cum ca intreg universul s-ar pitici in palmele tale si nimic nu ar parea imposibil sau destul de dificil pentru a putea fi atins.Apar promisiuni si convingerea ca iubirea traieste pentru tine,pentru voi,asa cum n-a mai trait pentru nimeni...si crezi...si crezi...
Crezi pana in punctul in care(vesnic mentionata),viata decide ca acea siguranta merita putin zbuciumata si supusa unuia dintre multele teste ale vietii.Slabiciunea fiintei umane va prima mereu...de ce?niciodata nu cred ca voi gasi raspunsul complet si corect.Probabil ca ne este mai usor ca in prima faza sa ne victimizam ca intr-un final sa realizam ca decizia sta chiar in propriile maini si ca lamentarile nu aduc solutii.Revenind la slabiciune...vine momentul in care,din nestiinta,lipsa de vointa sau teama de moment duce la gesturi si decizii necugetate.Aici vine momentul in care alegem sa renuntam,sa fugim cat mai departe pentru ca in timp sa ne culegem propriile regrete.
Iubirea,poate mai intensa ca oricand incepe sa cunoasca dezamagirea,lasitatea...iubirea inceteaza sa mai creada.Iar sufletul nostru...sufletul nostru refuza sa-si pastreze acea inocenta,se pierde in neant pentru suficient timp iar atunci cand poate decide sa revina isi asuma riscul de a se lovi de aceasi dezamagire crunta...
Iertarea nu este tocmai usoara...iar frumosul si inocenta de care vorbeam la inceput se tranforma intr-un sentiment bolnavicios,captivant....teama si neajunsul acelei iubiri pierdute raneste,patrunde in cele mai ascunse locuri si se incapataneaza sa domine pana va ajunge la saturatie.Apoi se stinge...isi incheie drumul,cu ura si totodata cu iubire...si renaste,altundeva,intr-o alta viata...renascand frumosul,inocenta,sperantele.Ac
Ce a insemnat"Wuthering Heights"?O iubire copilaroasa,ajunsa la maturitate promitand eternitate.O iubire profunda,completa,o legatura a sufletelor,privirilor,atingerilor,glasului,cuvintelor...un intreg a doua fiinte.Aceasi iubire rupta de nesiguranta,aparente si lasitate...iubire chinuitoare datorita neimplinirii sale dar care in final...promite sa reinvie...pentru eternitate.

"Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă."
"Iubesc pămânutul de sub picioarele tale şi aerul de deasupra capului tău, şi orice obiect pe care îl atingi, şi fiecare vorbă pe care o rosteşti. Iubesc toate privirile tale, toate faptele şi toată făptura, aşa cum eşti."
"Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume, e viaţa fără margini, iubire fără sfârşit şi fericire deplină."
(Emily Bronte in "La rascruce de vanturi")

Suflet de copil...

Are sufletul temator,fragil...poate daca l-ar avea in palma,l-ar putea strivi printr-o singura miscare brusca si neatenta.Uneori parca e deajuns sa-i vezi privirea ca sa o poti simti.Sufletul deschis te conduce usor in fiinta lui.Ii este atat de usor sa iubeasca,sa-ti zambeasca,sa-ti arate ca lumea e frumoasa,dincolo de intunericul intereselor,egoismului si nepasarii.Stie sa-ti sarute timid obrajii infierbantati de lacrimile nemultumirii tale existentiale.Intotdeauna,mai mult ca oricine,atingerea palmutelor lui plapande vor parea precum imbratisarea unei fiinte cu brate puternice.Poate ca protectia si mangaierea inocentei atinge apogeul sigurantei interioare.Nu-ti va spune niciodata ca orice problema are rezolvare si nici macar nu-ti va da sentimentul de usurare.Va face mai mult decat atat...va duce lamentarile sufletului la inexistenta,la eliberare...iar lacrimile...lacrimile transformate intr-un zambet in spatele caruia se ascunde rasaritul unui soare orbitor.
Sufletul acela inocent crede in oameni,crede ca tu poti fi ca el si te tine strans de mana.In ciuda slabiciunilor tale,tu constitui universul lui iar lumea lui...lumea lui nu uraste,nu simte durerea...lumea inocentei nu distruge fericirea si nici nu patrunde in sufletele altora pentru a le rani.
Desenele lui intens colorate schitzeaza fiinte dulci,inimi care tresar in fata iubirii si frumosului simplu,zambete permanente si lacrimi de intensa si constanta fericire....increderea diminetilor cu ochii luminosi,alintul somnoros si glasul cald de"buna dimineata".
Vorbim de un suflet de copil...de tine insuti,de ce-ai fost candva si poate inca mai pastrezi in adancul fiintei tale;de toate cele in care ai crezut si de care te-ai bucurat....si poate inca mai tanjesti cu disperare sa mai poti recapata ceva.
Redeschide-ti sufletul,cauta cu atentie si regaseste putinul inocent de care avem noi toti atata nevoie...:)

Parintii

Cred ca nu mi-am dorit prea des sa ating acest subiect.De fiecare data am simtit ca voi atinge un punct sensibil al fiecarei persoane,ca poate voi judeca gresit sau ca pur si simplu nu am dreptate.Din totdeauna parintii au fost priviti ca fiind cele mai importante persoane din viata fiecaruia dintre noi,lucru care nici nu-l contest.Adevarat,lor le datoram o mare parte din existenta noastra.Dintr-o alta perspectiva a problemei,consider ca nu parintilor le datoram tot ceea ce suntem sau tindem sa devenim pe parcursul vietii.Poate multi mi-ar spune"nu ai dreptul sa judeci"...e adevarat,nu am acest drept...si nici nu consider ca judec,ci doar ca imi exteriorizez gandurile in conformitate cu trairile unor serii de persoane care mi-au aratat ce si cum sunt parintii in unele cazuri.
Probabil nu mai este un secret pentru nimeni ca majoritatea familiilor au renuntat de mult la unitate,intelegere si mai ales iubire.Goana nebuna dupa cat mai multa bunastare a facut sa incolteasca in cei mai multi dintre noi un egoism debordant fata de suflet si poate pentru asta ne aflam unde ne aflam.
Parintii incep sa inteleaga din ce in ce mai putin.Cei care ar trebui sa ne fie aproape in cele mai crunte momente si mai mult decat oricine altcineva,n-au timp,interes,capacitatea de a-si deschide sufletul si mintea in fata unei fiinte care traieste si simte diferit de cat au facut-o ei.Nu foare demult cineva mi-a spus ca iubirea unui copil pentru parinti este mult mai mare decat a parintilor pentru copii.Explicatia?...indiferent de greselile parintilor nostri...parintii raman parinti si mai devreme sau mai tarziu inima noastra iarta(iar asta pot afirma din experienta proprie),ii acceptam asa cum sunt si tot ai nostri raman.Ei...de cele mai multe ori la greselile copiilor se adauga mustrari,teorii de viata si critici,aparent nesimnificative dar care de cele mai multe ori raman intiparite.Cam asa a sunat explicatia pe care am primit-o.M-am gandit de multe ori la asta...si oricat nu mi-ar fi placut,am avut momente in care am spus"cam asa este".
Asteptarile sunt enorme iar daruirea minora si nimeni nu este mai vinovat decat altul.Toti impartim o lume si o viata care poate insela asteptari sau poate lumina.
Nu am mers foarte departe cu detaliile si nici nu intentionez.De altfel nici nu afirm ca toti sunt la fel...iar noi,noi ar trebui sa fim "mintile deschise",care sa schimbe,sa faca primul pas,sa provoace apropierea si sa imbunatateasca situatia.
Randurile astea sunt doar pentru noi,pentru ca noi sa invatam sa crestem si sa devenim altfel.Sunt lucruri importante in viata de care avem nevoie.Avem nevoie sa avem timp,comunicare,simplitate,suflet,optimism,iubire,intelegere si iertare.


P.S-"The last song",un film superb in care dincolo de o relatie adolescentina,e povestea reinnodarii unei relatii tata-fiica.
-"Weekend cu mama",film romanesc care atinge cam aceeasi tema.Si chiar daca e romanesc,e un film bine facut care merita vizionat.
Ca melodii va propun soundtrack-urile filmelor:-Miley Cyrus-When I look at you.
-Sleepy rebels-Looking glass.

Timpul unei luni.

Exact o luna...a trecut suficient timp,timp in care mi-e sufletul plin de trairi,cuvinte,sentimente,trecut,prezent,viitor..eu,tu,voi...noi:)Timp in care m-am lovit de propria slabiciune ca apoi sa-mi gasesc puterea.A fost un timp acordat temerilor si curajului,puterii de a renunta si de a cauta un nou inceput.Timp acordat lacrimilor si zambetelor,prieteniilor,iubirii,vietii,viselor,deciziilor...timp acordat sufletului(pentru ca oricum el e cel prioritar).
Ma gandesc ca surprinzatoarea viata si-a jucat iar bine rolul schimbator in existenta mea.M-a invatat ca vine un moment,in care anumite capitole trebuiesc incheiate iar tie nu-ti ramane decat sa poti zambi si sa privesti inainte increzator,pastrand momente si inlaturand regrete.Momente in care oamenii importanti din viata ta promit sa ramana,daca nu pentru totdeauna,atunci cat mai mult timp posibil.Prieteni care i-ai dobandit,in care crezi,si fata de care promiti ca voi ati fost,sunteti,si veti ramane prieteni.
Tot in acelasi timp,m-am confruntat cu propria teama,teama de nou,de inceput,de necunoscut.Acum,realizez ca in spatele temerilor se ascundea si dorinta,timida ce-i drept...Asa am invatat sa-mi ascult sufletul,gandurile...si sa simt glasul zambetului si libertatea in toti porii propriului corp.
Timpul m-a invatat sa iert,sa uit,sa nu judec,sa am incredere,sa zic"da" pentru suflet,cand ratiunea imi sopteste"nu".
Daca as incerca sa rezum,concluzionez ca totul se reduce la"incredere"...si da,de multe ori am zis"Crede".
Cred ca trecutul e bine asezat acolo unde este,ca prezentul nu e perfect,dar asa cum este il traiesc si e doar al meu.Cred ca prietenii mei sunt cei mai minunati prieteni iar legatura noastra este asa cum multi si-ar dori.Cred ca deciziile mele sunt cumpatate,ca planurile mi le voi duce pana la capat fara sa sovaiesc.Si...cred ca iubirea...iubirea exista,oricum,oriunde,indiferent de orice.
Tu...tu trebuie sa ai incredere ca poti...sa iubesti,sa zambesti,sa plangi,sa razi in hohote,sa renunti,sa o iei de la capat,sa cazi si apoi sa t ridici,sa-ti fie teama ca apoi sa ai curaj,sa visezi,sa-ti faci planuri,sa-ti indeplinesti dorintele,sa fii liber...sa fii tu clipa de clipa.

P.S-M-am gandit ca de acum,la sfarsitul fiecarei postari sa adaug numele unor melodii dragute,care sa transmita ceva si de care sa va bucurati:)
Dana Nalbaru-Te iubesc.
Daughtry-Life after you.
Enjoy it...intre timp,iubiti,fiti fericiti si bucurati-va de o vacanta minunata.

Remember...Best friends for ever.

"Friends for ever"...si cam asa se presupune ca incepe totul.Pui pe foaie mii de vise si speranta ca in ciuda neincrederii tale,si a intregii lumi de altfel,exista intr-un final persoane care promit a-ti fi alaturi indiferent de timp,spatiu,mediu,consecinte.Iar tu crezi,tii cu dintii propria speranta ca juramantul prieteniei,presupune ceea ce chiar ti-ai imaginat,cu sufletul strans indraznesti sa te deschizi pentru prima data,sa-ti faci curajul nebun de a-ti impartasi una din trairile tale vitale avand convingerea ca prietenia dintre voi va pastra secretul.Ulterior,initiatic inca in ale vietii,primesti o mica proba pe care tu o vezi poate ca cea mai grea incercare a existentei tale...si atunci,ea,prietenia ta nepretuita isi face din nou aparitia si iti demonstreaza inca o data ca tu nu esti singur,ca iti sopteste incurajator in ureche"va fi bine"..iar tu,crezi,din nou.
Asa,tu,tematorul de la inceput,capeti incredere,siguranta si incepi sa inveti ce inseamna prietenie,te bucuri,imparti sentimente,trairi,clipe...poate chiar totul,si-ti imaginezi ca nu va exista un sfarsit pentru ca,fara prietenia aceea te-ai simti un om pierdut.Poate atunci cand increderea isi atinge apogeul,se formeaza un moment limita cand totul mai agata de un fir de ata...dar pentru ca amintirile te invata,faci tot ce-ti sta in putinta si salvezi,atat cat mai poate fi salvat.Lupti pentru a regasi linia de plutire si faci ca legatura sa devina mai indestructibila ca oricand.Formezi noi trairi,fotografiezi fiecare moment si-ti notezi in carnetelul amintirilor fiecare clipa,nu cumva sa-ti scape ceva...odata cu maturitatea,visezi la discutiile interminabile despre "iti amintesi ieri,luna trecuta,anul trecut,acum un an,doi..zece"si parca deja poti schita zambetele,reactiile retrairii atator momente,si revine juramantul,promisiunea,sau orice ar fi si oricum s-ar numi:"prietenia noastra va rezista oricand,oricum,oriunde".
....Si daca cumva nu rezista?daca cumva prietenia se rupe iar tu deja esti prea coplesit pentru a mai putea lupta,daca toate acele amintiri,vor ramane inchise in propriul suflet si retraite intr-un monolog interior?daca prietenia ta peste ani va insemna o intalnire intamplatoare pe strada si se va rezuma doar la "buna..cum o mai duci?-eu,bine;tu?-la fel si eu.",apoi fiecare pe drumul sau.Te doare sa-ti poti imagina asa ceva,dar surprinzator,aceasta posibilitate exista,si in ciuda opozitiei noastre,poate avea o intensitate a implinirii groaznic de puternica.Incepe poate sa-ti fie teama si sa-ti doresti sa poti schimba ceva,nu ti-ai dori ca prietenia ta sa se scrie asa.
Prietenia cere sacrifcii dincolo de timp si spatiu.Cere incapatanarea de a nu lasa nimic pierdut.Tolerarea si acceptarea imperfectiunii pe care oricum si tu o ai.Invatatura de a incerca sa accepti ca acel prieten slab de inger,nepasator,irascibil,serios la glumele tale,arogant,poate prea realist si multe altele...este acela care poate si-a pierdut noaptea acceptand sa-ti imparti suferinta cu el,povara fiind prea grea doar pentru tine,acela care ti-a permis sa-l sufoci cu imbratisarea ta suferinda,care a plans langa tine si care poate acum are nevoie disperata ca tu sa-l trezesti la realitate,sa-i dai acea palma care sa-l ridice.Prietenia care a insemnat tumultuozitatea groaznica a adolescentei si trecerea in maturitatea candva asteptata si dorita,clipele de dazlantuire a fericirii tineresti pe care a dorit a o imparti cu tine,gesturile copilaresti si glumele prost alese dar care totusi reprezentau sursa prima de imbunatatire a zilei.Tipetele si certurile din momentele nefavorabile,lacrimile si imbratisarile de dupa.Clipele acestea si multe altele care merita pastrate,retraite si urmate mereu de altele proaspete...
Remember girls...best friends for ever...I promise...

Sentiment

Sub influenta unei melodii care involuntar te izoleaza de superficialitatea cotidiana,am incercat pentru acele 3 minute sa-mi golesc mintea,sa-mi gasesc un singur gand,simplu,placut si sa-l reprezint ca parte din imaginea existentei mele.Nu mi-a fost prea greu si nici nu cred ca imi doream alt gand...doar ca reprezentarea mi-a creat ceva dificultati.Sentiment...da,asta a fost gandul meu.Ce este sentimentul,cata importanta ii pot acorda,cum l-as putea desena pe o plansa imaginara a sufletului.Prima intentie este de a considera ca explicatia sentimentului este simpla,concisa si foarte usor de inteles.Contrazic...cu si in lipsa de argumente,contrazic.De ce?pentru simplul fapt ca sentimentul insuseaza atat de multre trairi si atat de multe ramuri incat as mai avea nevoie de vietile a inca catorva persoane pentru a-mi ajunge explicatiile.Sentimetul este tot ceea ce suntem noi,in toata deplinatatea fiintei noastre.Sentimentul e iubirea,zambetul,lacrima,strigatul,visul,increderea,curajul,teama,tremurul,atingerea,nimicul,totul dar inca o data iubirea.
Conceptiile fiecaruia dintre noi diferentiaza,intr-un mod intens mai placut,sau nu.Se presupune ca oricine detine sentimente,de fapt,chiar oricine are sentimente...unii le exteriorizeaza,altii opteaza pentru imaginea falsa a societatii in care sentimentele nu isi au locul decat ascunse acolo undeva,unde nimeni nu poate avea acces.
Sentimentul iubirii nu e doar atunci cand simti ca ai putea spune"te iubesc"doar pentru ca,intr-un moment inimii tale i-au crescut palpitatiile si doar ce credeai ca iubesti.Iubirea e atunci cand apartii persoanei iubite,cand nimic nu ti se pare prea greu sau imposibil,cand simplitatea si banalitatile iti invadeaza fiinta,atunci cand orice se poate,nu pentru ca orice ar fi simplu,ci pentru ca tu iubesti si simti ca poti.
Sentimentul fericirii si a unui zambet nu este atunci cand necesiti zeci de sacrificii din partea altora pentru ca tu sa poti simti implinirea si nici atunci cand ai nevoie de zeci de dorinte realizate pentru a putea gasi raspunsul la fericire.Fericirea ta se poate concretiza in aspectele frumoase ale vietii tale,care,dincolo de negativismele pe care oricine le are si de care noi avem grija pentru a le face mai importante decat sunt;exista si poate multi si-ar dori macar pentru o secunda sa se poata bucura de viata ta.Poate daca ai fi mai putin dramatic,ai invata sa te bucuri mai mult...iar zambetul...zambetul ar putea naste doar dintr-un inceput de zi cu un soare cald ce-ti invadeaza privirea somnoroasa.Doar de la putinul acesta,poate incepe atat de mult.
Si poate nu ai nevoie de imposibil pentru a simti incredere in propria ta persoana,poate daca reusesti sa inveti ca fiecare dintre noi este cineva pentru o alta fiinta,ti-ar fi mai usor sa capeti increderea ca tu poti si trebuie sa reusesti,inainte de toate,pentru tine insuti si apoi pentru acel"cineva"sau acei care cred in tine iar tu nu-ti doresti dezamagire.
Totodata invata sa ai curajul de a infrunta provocarile,chiar daca nu-ti va fi usor mereu si vei infrunta momente cu sufletul trist si vulnerabil,nimic nu se compara cu propriile trairi.Ai curajul de a-ti recunoaste teama atunci cand o simti,nu va dura la nesfarsit si poate nu e nimic mai rau decat teama de a-ti recunoaste propria fiinta.
Bucura-te de fiecare sentiment ce-ti este dat sa traiesti,sau mai bine zis,sa simti.Sentimentul este masca care ascunde nenumarate fete,fiecare diferita,fiecare cu o alta intensitate,fiecare cu un alt scop si nici una intamplatoare.
Iubeste atunci cand simti,zambeste si fii fericit din ceea ce te face fericit,chiar daca altii considera"nimic",plangi atunci cand este cazul,simte-ti propriile temeri ca apoi sa ai curajul de a le infrunta,crede in visele tale si lupta pentru a ti le implini oricat de imposibile ar parea,traieste totul si nimicul pentru a-ti completa fiinta in fiecare secunda a vietii tale...

Trairile mele...multumita mie

Este ciudat cum cineva sau ceva ne poate influenta atat de mult gandirea sau o simpla stare de spirit.Dupa o lectura care mi-a deschis pozitiv mintea,m-am oprit pentru cateva minute,singura,doar cu acordurile melodiilor superbe din playlist,si m-am gandit daca nu cumva tot ceea ce traiesc mi se datoreaza tocmai mie.Mi-am pus zeci de intrebari si am cautat tot atatea raspunsuri.Am concluzionat ca da,eu,tu,ei,voi,noi toti...traim si simtim ceea ce noi vrem.Si apoi ma intreb:cum?cum sa ne dorim noi insine sa ne doara,cum putem sa ne acceptam si sa ne traim suferinta?Ei bine,simplu...cum in fiecare moment tanjim dupa cat mai multa iubire si fericire iar atunci cand o avem,ne folosim de ea pana la epuizare,in acelasi mod lacom ne folosim si durerea.Viata nu e doar din alb si negru,exista nuantele care provoaca dezordine si brusc,esti pus in fata unor situatii pe care nu le-ai mai trait si carora habar nu ai sa le faci fata.Atunci vine momentul limita cand te sufoci cu propriile sentimente si trairi,pierzi controlul si nu-ti raman prea multe solutii.Gresesti,si toti gresim...cum orice are un motiv si nimic nu e intamplator,la fel se gasesc si solutionarile,oricat de greu de descoperit ar fi acestea.Nimanui nu i se da mai mult decat poate duce chiar daca vin clipe cand simti ca ai ajuns la imposibil.
Ma gandeam ca poate tot raul pe care fiecare dintre noi il traieste,intr-o oarecare masura este meritat.Noi meritam tot ceea ce ni se intampla,pentru ca,intr-un mod sau altul niciodata nu privim indeajuns de mult un aspect pentru a-l trata corect,cu importanta cuvenita.Comoditatea fiintei umane pentru optiunea cea mai simpla,ne transforma in singurii responsabili a cantitatii de fericire sau nefericire a fiintei proprii.Te-ai gandit ca poate daca am invata sa ne bucuram pentru ceea ce avem,ne-ar fi mai usor sa pierdem din vedere aspectele negative,daca ne-am concentra mai mult pe forta unui zambet copilaresc,am putea elibera sufletul de neajuns...
O sa zici ca sunt nebuna si ca viata ne supune la atatea incercari incat singurul lucru de care iti mai pasa este zambetul copilaresc pe care oricum nu ti-l mai poti insusi.Deacord,nimic nu este usor,dar poate nici imposibil.Si poate durerea o accentuam singuri,purtand 10 schimburi de masti sociale cu o ipocrizie imbelsugata.Crezi ca oamenii asta prefera?Eu cred ca nu...pentru ca noi toti am ajuns la saturatie.Ne ascundem prea mult unii de altii si incapabilitatea de a cunoaste pe cineva este tot mai mare pentru ca tu preferi sa fii fals,sa afisezi lumii o fiinta puternica,neatinsa de nimic si nimeni,,mereu gata de atac,care niciodata nu va ceda.Si uite asa devii papusica societatii,care de fapt este mai slaba decat cel mai slab om al Universului,care la prima lovitura ajunge din start la marginea prapastiei si nimeni nu te va ajuta pentru ca nimeni nu te cunoaste.
Astazi am fost fericita,o persoana atat de draga sufletului meu m-a salvat pentru a nu stiu cata oara si mi-a intins mana aratandu-mi ca o clipa de fericire si de eliberare are "n" fete.Poate maine ma voi trezi complet demoralizata,cu ochii umflati de nesomn si cu gandul ca astazi iar imi va fi dor.Si ce?Poate ar trebui sa ma bucur si de aceaste schimbari ale starii mele.Si ar trebui sa ma bucur pentru ca in orice mi se intampla ma descopar inca putin,la fel si ceilalti.Poate asa imi cunosc eu sufletul,la fel permitandu-le si celorlalti sa vada dincolo de vizibil.
Asa esti si tu,sau macar incearca sa fii.Slabiciunea face parte din existenta umana,la fel lacrimile si zambetele.Aminteste-ti de nuantele precizate la inceput si traieste-le chiar daca nu-ti aduc tot ce-i mai bun.Gandeste-te ca si pentru tine,la fel ca pentru oricine vine un sfarsit...in care probabil ti-ai dori sa ai ce-ti aminti si povesti.Orice traire iti aduce ceva,si nimic...nimic nu v-a ramane pur si simplu.Daca astazi vrei sa plangi,fa-o,oriunde si cu oricine ai fi,si daca in urmatorul moment cineva iti va provoca o criza de ras,razi...pana la epuizare.Daca astazi pierzi totul,asta e..sufera,traieste momentul dramatic care ti-a fost dat si trezeste-te maine gandindu-te ca atata timp cat respiri si inima ta mai bate,inca mai poti recupera ce ai pierdut sau daca nu...poti chiar tu construi ceva nou.Sufletul tau iti apartine doar tie...elibereaza-l in fiecare secunda al vietii tale,da-i aripi sa zboare chiar daca vor exista si stanci care ii vor rani acele aripi...cauta la nesfarsit,undeva exista"ceva-ul"tau si atunci ii vei multumi Universului ca TU existi...

Decizia unei singure persoane

Gandeste-te ca poate intr-o zi,viata,in nenumaratele ei incercari uneori atat de neintelese de firea omeneasca si atat de greu de suportat,ti-ar cere sa tragi line la tot ce-a fost in existenta ta pana la momentul de fata.Fa un exercitiu de imaginatie,usor anormal dar poate folositor...imagineaza-ti ca viata ti-ar cere sa alegi o singura fiinta pe care sa o mai poti pastra de acum incolo.Poate,la fel ca si mine,te-ai ingrozi sa-ti dai seama ca oricat te-ai stradui in mintea ta exista un blanc care nu-ti permite sa te decizi...sau intr-un caz fericit ai sti de cine ai nevoie.Ei bine,cu multe riscuri,si cu o sinceritate rece as zice ca intr-o asemenea postura fiecare dintre noi ar dovedi cat de egosit este,pentru ca da...suntem egoisti si poate chiar ipocriti.Obisnuim sa pretindem ca avem familii,prieteni,iubiti,oameni pe care ii iubim neconditionat,fara de care n-am putea trai,fara de care am fi un nimic si care sunt totul pentru noi.
Poate ar fi momentul sa te mai gandesti o data daca este chiar asa si daca nu cumva te minti singur,nu pentru ca cineva ti-ar tine arma la tampla gata sa traga,ci pentru ca asa ne place noua,sa parem cat mai buni,sa ne simtim cei mai cei si sa vrem sa dam lectii.Unii ar zice"aberatii,eu nu sunt asa"...ba chiar suntem.Iti place ca oamenii sa vada in tine un prieten de incredere,o persoana minunata,desteapta,cunoscuta,...iti place sa fii in centrul atentiei si sa te simti apreciat ca om.
Si uite asa te gandesti tu,ca familia ta este cea mai importanta pentru tine,indispensabila existentei tale.Mai lasi sa treaca ceva timp si realizezi ca de fapt prietenii tai cei mai buni sunt persoane pe care nu le-ai schimba pentru nimic in lume si va jurati prietenie vesnica indiferent de unde v-ar duce viata.Intr-un final apare iubirea,persoana iubita care devine totul pentru tine si pe care ti-o doresti atat de mult.Poate nici macar nu ai ajuns in stadiul sa alegi o singura persoana si intr-o mare masura poti sa simti dificultatea alegerilor.Daca faci o oprire pana in punctul actual cred ca in secunde urmatoare deja ti-ai pune intrebari despre cine conteaza cu adevarat in viata ta.Daca nu ai prieteni si o persoana iubita,ai zice ca familia...daca nu ai familia si prietenii ai zice ca persoana iubita...daca nu ai familia si iubirea ai zice ca prietenii...dar daca le ai pe toate?Dilema privitoare la aceasta intrebare exista,la fel si convingerea mea.
Hai sa realizam ca de fapt nu suntem atat de iubitori pe cat ne-am dori sa fim si ca interiorul nostru pastreaza egoism care probabil are rostul lui,desi nu i-as gasi o explicatie clara.Unele cuvinte poate nu sunt demne de fiinta umana si poate noi purtam inconstienta adevaratei intensitati ale sentimentelor pentru cei de langa noi.Luam de la viata tot ceea ce ne ofera,profitand de bine,dar la fel si de rau,gandindu-ne mereu ca noua nu ni se poate intampla.Oricui i se poate intampla,iar consecintele le suportam asa cum meritam,nu pentru ca nu ar exista cineva care sa se gandeasca la suferinta noastra,ci pentru ca noi vedem doar ceea ce vrem si ne convine,nu ceea ce este cu adevarat.Asa ar trebui sa ai taria de caracter sa recunosti ca nici familia ta nu este ceea mai importanta pentru tine(pentru ca daca ar fi nu te-ai infuria atat de des pe deciziile parintilor tai si nu ai astepta cu atata nerabdare sa-ti iei zborul departe de ei),nici prietenii tai nu sunt de neinlocuit(pentru ca altfel nu ai avea momente de neincredere si de replici precum"gata")si intr-un final nici persoana iubita nu este totul pentru tine(pentru ca altfel nu ai simti nevoia de momente in care sa fii singur/a,nici nu ai avea momente de nesiguranta si de neincredere si nici nu ai pune in plan posibilitatea aparitiei unui altul sau alta).
Acum zi-mi ca am gresit,ca astea sunt generalitati si ca nu suntem toti la fel,ca unii chiar isi pot tine familia aproape mereu,prietenia minunata si"vesnica"din copilarie pana la sfarsit si iubirea fara momente de pierzanie in care si-ar dori sa puna punct.
In final,gandeste-te...o singura persoana a intregii tale existente,persoana pentru care ai lasa tot ce-ai avut pana in momentul de fata,care ar semnifica intreaga ta viata,tot ceea ce esti pana acum si ce urmeaza sa fii...si astfel demonstreza-ti ca cel putin pentru un moment in viata ta nu ai fost atat de sincer pe cat ti-ai fi dorit...pentru ca o asemenea alegere e capitala si pentru ca toate acele persoane despre care afirmai ca sunt atat de indispensabile vietii tale...de fapt ai putea continua si fara prezenta lor,poate mai greu la inceput dar nu ar fi imposibil...usor dar sigur realizeaza ca nu ai dreptul de a cere atat de multe cand nici tu n-ai putea da mai mult.

Mai esti?Mai suntem?

Te simt in fiecare zi cu aceeasi intensitate desi am impresia clara ca nu meriti.Dezamagirea a fost si este unul din sentimentele detestabile pe care le-am resimtit in anumite momente.Si la fel,poate chiar mai mult urasc sa recunosc,dar...da,ai dezamagit,intens,involuntar sau nu,ai atins apogeul durerii intr-un suflet care credea,mai presus de orice,in tine.Si recunosc,m-a durut,atat de tare incat au fost zile in care aerul parea in cantitati infime,si te uram...sau poate nu.Te-ai gandit vreodata cum e sa simti prezenta unei persoane in tot ceea ce esti?Eu da,m-am gandit..ba mai mult,am simtit.Poate nu-i cea mai grozava traire pe care o poti avea,dar poate nici cea mai terifianta.Poate sa traiesti cu prezenta cuiva care te-a ranit,te poate face mai puternic,te ajuta sa-ti infrangi propria slabiciune si sa accepti ca nimic nu e intamplator si ca tu,inainte de toate esti un om,o persoana,o fiinta care DA,merita.Meriti chiar daca esti cea mai nenorocita persoana,pentru ca undeva te vei intalini cu restul nenorocitilor care te vor iubi si accepta exact asa cum esti si vei trai fericit in nenorocirea ta;meriti chiar daca esti cel mai frumos om...restul frumosilor iti asteapta aparitia;meriti chiar daca esti"ratusca ceea urata",restul "ratustelor"vor sti ca esti de-a lor si iti vor spune"welcome";chiar daca esti persoana speciala pe care toti o iubesc,dar care totusi nu-ti sunt deajuns...fii sigur ca restul putinilor oameni speciali de pe pamant se vor intalni cumva,candva cu tine si vei descoperi completul.Si nu te stradui prea mult sa fii ce vor altii sa vada.Oricum ai fi si oricine ai fi,ai o viata pe care trebuie sa o traiesti exact cum iti doresti cu si fara greseli;un suflet care iti poate apartine sau pe care il poti darui...si atunci esti complet,o iubire de trait chiar daca nu e cea perfecta,dar e a ta,a voastra.Poate ca viata nu-ti ofera mai mult decat poti duce,iar momentul in care stagnezi,pui stop si te opresti fara vre-o cale de scapare...e momentul tau limita in care nu trebuie sa renunti,pentru ca ar suna las si copilaresc,dar trebuie sa tragi linie,sa-ti faci un desen pe care sa-l numesti"viata"si sa te bucuri de fiecare punct pe care il trasezi pentru a-ti alcatui schita pentru ca apoi sa colorezi si sa retraiesti cu fiecare picatura de culoare tot ce-ai insemnat tu pentru tine.
Asa am invatat eu sa te iubesc,chiar daca ma doare,chiar daca uneori as vrea sa devii hartie sa te pot rupe sau poate mai simplu...sa te ard;ar dura mai putin si nici nu mi-as forta degetele sa te fac bucati.Si totusi,nu,te pastrez.Tu esti cine esti si in fiecare zi invat sa te accept pentru ceea ce esti.Intrebarea este...oare chiar mai esti?mai suntem?Sau poate ca fiecare dintre noi isi cauta spatiul propriu acolo unde intr-adevar isi doreste...poate ne intalnim la jumatatea drumului...sau poate nu...

Dincolo de inselatoarele aparente...

Cam din momentul in care am reusit sa constientizez in ce fel de lume imi dezvolt fiinta proprie,am urat mereu aparentele(care de cele mai multe ori sunt inselatoare)sau replicile de genul celor"ce o sa zica lumea".N-am reusit sa inteleg de ce mereu este atat de importanta parerea celorlalti si imaginea ta in ochii celorlalti cand de fapt nu este nimic concret care te leaga de acestia.Probabil ce este mai trist decat mastile pe care fiecare le poarta in presupusa societate,este faptul ca ajungem intr-un anumit moment cand incercam sa-i schimbam pe cei de langa noi de dragul acelor stupide aparente.Niciodata nu prea mi-a pasat daca celorlalti le convine sau nu personalitatea mea si tot ce reprezint eu,dar poate voluntar sau involuntar au fost clipe in care am zis"Da,poate are dreptate",ca apoi sa-mi redescoper persoana,sa realizez ca eu sunt ceea ce vreau sa fiu si ca nimeni nu-si poate exercita dreptul asupra fiintei mele.Am fost pusa in situatia sa privesc din umbra diferentele clar vizibile dintre doua sau mai multe persoane apropiate.Din experienta proprie am dedus ca de multe ori plus si minus se atrag intr-un mod inexplicabil dar frumos.Din aceeasi experienta,am invatat ca,sa incerci sa schimbi pe cineva doar pentru a te simti tu multumit,e unul din cele mai imature fapte.Avem tendinta de a crede ca noi suntem mai presus,diferiti si ca poate cel de langa noi,necesita schimbari,modelare cand de fapt esenta persoanei lui este tocmai aceea de a fi el insusi.Poate ar veni momentul sa realizam ca simplitatea reprezinta intregul unei persoane.Poate ar fi cazul sa-ti faci curajul sa-i poti da ocazia iubitului tau sau prietenilor sa te vada intr-o dimineata fara machiajul impecabil de toate zilele,fara accesoriile tale indispensabile si fara parul vesnic intins cu placa,sa indraznesti sa ii lasi sa te priveasca intr-o dimineata in pijamaua ta pufoasa cu personaje din desene animate,cu parul ciufulit si ochii somnorosi avand increderea ca si asa ti se va spune"hei,esti frumoasa".Poate unii/unele ar trebui sa realizeze ca nu important este sa-ti etalezi noii jeansi D&G si I-phone-ul primite cadou,ci important este zambetul inocent pe care il etalezi cand esti inconjurata fie de necunoscuti sau persoanele cele mai importante din viata ta,cat de usor si frumos reusesti sa socializezi si cat de placuta reusesti sa te faci prin adevaratul tau fel de a fi ca persoana in ochii celorlalti.Am invatat ca nimeni nu este perfect si ca greselile,esecurile ne apartin in mod egal si responsabilitatea faptelor noastre denota maturitate si rationament,am invatat sa iubesc imperfectiunile celui sau celor pe care ii iubesc,sa nu judec si sa-mi dau seama ca asa cum eu gasesc defecte,la fel mi se gasesc defecte,am invatat ca schimbarile celui de langa tine,provoaca lipsa pentru ca,oricat de banal este...ajungi intr-un anumit moment in care ti-e dor de nebuniile pe care pana ieri poate le detestai.Abia atunci poti realiza ca de fapt acele nebunii,imperfectiuni si abateri de la reguli te faceau sa iubesti,sa adori,sa zambesti,sa te simti ca un copil intr-o lume de povesti,implinit,fericit,inocent.Atunci cand simti ca cel de langa tine nu e cum iti doresti,nu te gandi sa-l schimbi si sa-i aduci la cunostinta ca asta sau cealalta nu e asa cum ar trebui...Gandeste-te la tine,la neajunsul din fiinta ta si accepta ca sunteti doi oameni diferiti,ca asta este exact ceea ce involuntar va atrage,ca in momentele limita exact de aceste gesturi imperfecte iti este dor si ca tocmai asta va uneste.Inainte de a lua hotararea etichetarii sau judecarii cuiva,ia-ti un minut sa te autoanalizezi si sa realizezi ca dincolo de aparente exista un suflet si ca fiecare are dreptul sa fie asa cum isi doreste si tu ai dreptul sa-l accepti pe celalalt asa cum este...

astazi...

...Astazi mi-a fost dor,n-as putea zice ca mai mult ca niciodata,dar indeajuns de dor incat pentru un anumit moment mi-as fi dorit sa-mi scot sufletul,sa-l pot transforma in ceva palpabil,sa-l intreb de ce ii place ca uneori sa se joace cu vulnerabilitatea mea si eventual sa-mi raspunda.Sincer,nici macar nu stiu de ce mi-a fost mai exact dor,daca de tine,de noi,de momente sau de mine.Dupa mult timp am avut din nou starea aceea pe care am urat-o atat de mult.Imi doream sa nu se lumineze,nu vroiam sa deschid ochii in lumina diminetii,aveam senzatia unei zile apasatoare.Si cam asa a fost,pentru cateva ore mi-am incalzit corpul sub o patura,cu ochii atintiti la TV,ascultand in mod repetat acordurile unei melodii pe care obisnuiam sa o iubesc,de fapt cred ca mint,inca o mai iubesc,pentru mine,pentru linistea pe care cateva cuvinte aparent banale mi-o pot oferi.Mi-au trecut mii de ganduri prin minte...parca te-am resimtit,parca mi-ai invadat din nou fiinta,si brusc parca dispareai.Pupicul usor urmat de interes a celui mic m-a trezit la realitate...m-am dezmeticit,stiam ca aveam alte planuri pt ziua asta,m-am apropiat usor de geam,era rece si cu mult mai rece era aerul.Stiam ca nu e ziua cea mai potrivita pentru iesiri dar ca de obicei ce-mi pasa mie.Desi detest frigul,astazi am simtit ca asprimea gerului m-ar putea elibera catusi de putin,ca mi-ar face bine sa tremur...cat de stupid suna.Inainte sa plec,m-am oprit pentru cateva secunde in fata oglinzii,total dezinteresata de aspectul fizic mi-am aruncat o privire in treacat dar m-am blocat asupra ochilor.Ochii mei,intotdeauna mi-au parut banali si lipsiti de vre-un fel de atractie.In schimb,ochii mi-au tradat de multe ori fiinta...am incercat sa patrund dincolo de propia mea privire.M-am intors repede inapoi la suprafata.Acum nu-mi mai exprimau nimic,iti vine sa crezi ca pana si asupra lor ti-ai exercitat controlul.Erau zilele in care nici macar lacrimile nu reuseau sa le ascunda sclipirea aceea care-mi descoperea iubirea.Acum sunt zilele in care nici macar zambetul nu reuseste sa le acopere urma de suferinta.Imi displace ideea prezentei tale in fiinta mea,si te indepartez atat cat imi sta in putinta.
Aerul,groaznic de rece...dar l-am inspirat incat mi-as fi dorit sa-l simt in vene.Primul pas in zapada...deja stiam ca-mi va fi mai bine,stiam ca ma asteapta un zambet,o imbratisare,o persoana care imi va linisti sufletul pentru ca mereu este acolo cand am nevoie.Un drum ciudat...m-am simtit absenta,melodiile de la radio imi bulversau sufletul si gandurile iar oamenii de pe strada,parca mai absenti ca mine...si am ajuns la destinatie:)eram fericita pentru ca stiam...macar pentru cateva ore nu ai loc in fiinta mea.Ironic,m-am inselat.Intr-un moment de liniste,ti-ai facut din nou aparitia si cuvintele mele la fel"mi-e dor"si chiar mi-e dor...de tine,si poate chiar de mine...

Conversatie...

ESTE PRIMUL ARTICOL CARE NU-MI APARTINE..DAR PUR SI SIMPLU PROFUNZIMEA CUVINTELOR AU O INTENSITATE EXTRAORDINARA...:)

"Iti mai aduci aminte visul nostru de iubire, nu? A fost unul frumos, ca nicicare altul... Nu ai fi putut sa-l uiti asa, cu una cu doua, cat ai zice ca vrei sa te trezesti la realitate.... Nu aveai cum... Jur ca nu ai cum, ca ochii tai nu spun adevaruri mincinoase... Poate mai stii cum il alinai cu toate sperantele puse in sarut si toate pasiunea smulsa de niste imbratisari. Il numeai "destinul tau". Ii cerseai pe deasupra soaptei, il botezai dorinta ta mai presus de toate, secunda ta de fericire furata de la zei. Trebuie sa stii cum era cand nimeni nu se mai simtea singur. Inca nu ai uitat cum era atunci “acum”. Trebuie sa stii asta... Trebuie sa cred atat si nimic mai mult. Ca sa merg mai departe... cat mai aproape de tine. Sa ma-nteleg atunci, sa te vad acum cum nu am reusit atunci."

"Imi aduc aminte, sigur,... amintirea nu iarta nimic". Nicio clipa... Nu iarta celor care s-au iubit si s-au ranit iar si iar. Si iar... Mai mult. Pana cand unul nu a mai putut. Amintirea refuza speranta. O ucide, o inchina celor care nu au vrut-o".

"Ar fi pacat sa spui ca “nu”, nu am dreptate, si n-as suporta sa-ti vad buzele cum se misca in virtutea a ceea ce stiu ca iti trece prin cap in acest moment ..."
"Pacat a fost si atunci cand l-ai rostit tu..." Iti spun, si crede-ma, te rog, ca nu a mai ramas nimic". NIMIC. Ce sa mai aduni cand vindecarea inseamna sa imprastii tot?"

"Da... Este greu sa stiu ca nu am facut ceva mult, extraordinar, cel putin imposibilul ca sa te aduc inapoi si sa ma razbun in sfarsit pe trecut, pe haosul launtric in care am crezut... Masina de spalat nu ar putea sa faca nimic cu constiinta mea. Viata mea e ca o carpa moale de sters masini... N-as putea sa ma iert pe mine pentru noroiul in care ma afund din ce in ce mai mult. Eu trebuie sa stiu. Trebuie sa stiu ca nu m-ai uitat."
"Era atat de usor atunci sa fi facut un gest ordinar, mic... as fi inchis ochii, ai fi trantit usa si m-as fi intors de unde am plecat... Dar, ma ierti sau nu, nu mai pot... M-am rugat pentru un “mai bine mai tarziu decat niciodata”. Dar acum regret si imi musc buzele pentru ceea ce am cerut. Este peste limitele mele mici. Mult prea tarziu pentru ceea ce a fost prea mult..."

“Am putea sa incercam din nou. Au trecut ceva timp si zile imperfecte de cand fiecare a pornit pe drumul sau. Stiu ca tu ai pe altcineva. Dar tu, tu nu m-ai putut uita. O simt. Am auzit. M-ai iubit candva. M-ai iubit asa cum sunt. A fost greu fara tine si am crezut gresit ca pot iubi oricum, nebuneste. Azi da, maine nu, azi sunt liber, maine sunt legat. Pe oricine. Dar nu a fost asa. Vreau sa-ti arat cum sunt acum. M-am schimbat, poate-ar trebui sa afli. Imperfect, la modul absolut. Vorbesc la fel de mult. No vanity, no hard feelings, no offence... Mandria am pierdut-o undeva pe drum, la cel mai prost joc de noroc. Nu pot sa mai mint... Nu spun ca te-am cautat in multe femei. Prin toate pe rand, am incercat doar sa fug de tine. Imi intrai prea mult in inima, in carne, in suflet, in gand... Nu puteam permite asa ceva atunci, imi doream ceva mai mult, mai concret, mai material. Eram poate imatur. Doar un baiat nebun..."

"Oare tu crezi ceea ce ai vrea sa auzi? Crezi ca poti sterge totul cu buretele si sa rescrii povestea la fel ca atunci cand a inceput? Oare cenusa mai ia foc? Oare crezi ca orgoliul, dorul, suferinta si nemiloasa dorinta de razbunare nu transforma in praf orice ai avut mai sfant? Oare crezi ca mi-a fost prea usor fara tine? Crezi ca nu mai tin minte cum ai ales sa rupi in doua destine separate preafrumosul tau vis de iubire? Crezi ca poti sa vii acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Tu crezi ca eu mai sunt femeia pe care ai lasat-o plangand si implorand? Crezi ca as putea sa renunt la bratele care m-au strans atunci cand mi-a fost rau ca sa revin la cele care m-au aruncat in el? Crezi ca as putea sa uit bratele spre care mi-am intins toata singuratatea ca sa scap de ea, bratele care m-au facut din nou om?"

“Nu pot da timpul inapoi... As vrea... Asta trebuie sa insemne ceva, ceva mai mult decat sunt eu capabil sa exprim. Nu am stiut atunci ce ai vrut sa spui ca eu pe tine nu o sa te pot uita. Nu ma pricep sa vorbesc frumos, niciodata n-am putut sa fiu tu. Nu crezi ca e pacat sa lasam ultima picatura de iubire sa se scurga doar pentru ca nu stii sa spui un “da”, un “te iert?”

"Nu m-ai ascultat atunci... De ce ai face-o acum? Nu mai pot sa glumesc cu iubirea... Adesea am facut confuzie intre plans si ras, intre lacrimi si fericire, ura crunta si dor nespus. Uneori imi era atat de dor ca imi venea sa te smulg din vise doar ca sa ma imbratisezi si apoi sa te lasi sa pleci la loc. Stiu ce inseamna sa te doara jocul ei sau sa nu-i suporti tacerea. As vrea sa stiu ca o sa afli si tu ce inseamna suferinta asta care te seaca, te suge de ceea ce a mai ramas bun in tine. Poate doar atat as vrea."

“Parul tau o sa stea nemangaiat si suvita de par care te deranja noaptea o sa-ti intre in ochi. O sa marai si o sa alungi cu naduf. O sa-ti inghete picioarele caci nimeni nu poate sa ti le incalzeasca ca mine. O sa spui ca ti-e atat de frig ca iti vine sa alergi cu picioarele in zapada ca sa le infierbanti. Iar eu nu o sa fiu acolo sa le incalzesc, iar tu sa dai capul pe spate razand, cu dintii clantanind. Iar la capatul mainii tale nu o sa mai fie mana mea. Nu o sa ramai singura, esti imposibil sa nu te iubeasca cineva. Dar o sa fii nefericita si o sa-ti fie dor sa alergi cu fericirea de mana. Sau... poate ca o sa fii fericita cu altcineva. Dar asta o sa ma doara... mult. Cel mai mult..."

“Dragul meu care mi-ai fost drag, romantic nu ai fost niciodata, iubirea nu ai stiut-o niciodata cu adevarat. Distanta nu iarta, inima nu stie sa lase in pace. Pentru picioarele reci am gasit leacul, fierbinteala unei bai cu aburi. Pentru noptile grele, mi-am gasit trupul care sa ma incalzeasca si mi-am pierdut cuvintele adesea. Cu iubire sau fara, supravietuiesc in continuare. Sunt mii de motive care imi zambesc in fiecare zi si imi amintesc ca am pentru ce sa traiesc. Iarta-ma daca m-am inselat in privinta ta. Sau chiar in privinta mea. Incerc, ma straduiesc din rasputeri sa nu mai fac greseli. Am vrut sa lupt, sa lupt, sa fac tot ce pot pentru a te aduce inapoi, dragul de tine... Dar iarasi am gresit... N-ar fi trebuit..."

"Nu poti sa ma urasti.... Nu ai cum..."

"Nu te-am urat nici atunci. Nu te urasc nici acum. Dar nu-mi mai pasa. A fost totul prea mult, inainte si dupa, nimic atunci cand ar fi trebuit, ca sa mai ramana ceva. Cat de putin".

Pentru....

Si ma gandesc ca mi-au trebuit zeci de minute pentru a-mi gasi curajul sa te pot reinvia.Si la fel ma gandesc cat de rece poate suna cuvantul"reinvia"fiind vorba de tine,dar...durerea m-a impins sa te ascund,sau cel putin sa incerc sa te ascund undeva departe in suflet,sa devii de nepatruns,sa nu-ti mai deschid amintirea pentru nimic si nimeni,sa te pastrez si totodata sa te uit.Probabil,pana in prezent,hotararea de a-ti da drumul,a fost poate ceea mai grea pasa a sufletului meu.In constiinta faptului ca ne-am pierdut si ca n-a mai ramas nimic de recuperat,iubirea ma impulsiona sa cred ca tu inca simti,ca nu ti-ai pierdut sentimentele intr-o plimbare sumbra ce putea fi trecerea unei zile intr-o alta.Momentan,am sentimentul unui blocaj interior si a unei eliberari a lacrimilor care imi blocheaza respiratia intr-un mod inexplicabil.Simt teama si repugna faptului ca ti-am permis pentru a nu stiu cata oara sa te strecori din nou in gandurile mele dupa o lupta crancena in care ti-am negat vehement accesul in interiorul fiintei mele.Apoi ma razgandesc si realizez ca asa dovedesc o imaturitate evidenta si o negare a propriilor mele trairi si sentimente,pentru ca,departe de orice durere,vorbim de iubire,fie ea si pierduta.Asumandu-mi riscul de a-mi chinui sufletul si de a-l face vulnerabil,am decis sa-mi gasesc puterea de a fi bine departe de tot ce a insemnat candva"noi".Pentru toti devenisei personajul negativ din poveste doar pentru durerea mea incontrolabila,si am urat asta in fiecare secunda....mi-am invatat sufletul sa reziste,sa-si traisca suferinta atat cat exista,sa planga atunci cand simte,sa se elibereze fara sa urasca,fara sa inlocuiasca frumosul din"noi"cu nimicul din"eu"si "tu".A fost lupta cu mine care pentru ceva timp mi-a secat puterile si apoi a fost zambetul care mi-a pastrat fiecare moment,fiecare clipa in care tu erai si in ciuda imperfeciunilor tale reprezentai perfectiunea mea,inocenta si copilaria mea care se resimteau din plin atunci cand te simteam aproape,incapatanarea mea infantila care ceda de fiecare data datorita faptului ca erai irezistibilul din viata mea.Invatam sa fiu in fiecare zi alta pentru ca ai fost din prima clipa punctul meu de schimbare si obisnuiai sa fii zi de zi,mereu inca putin...felul tau inexplicabil de a-mi incalca regulile,de a-mi forma o libertate nebuna care imi dadea curajul pentru orice,fiecare tremur cauzat doar de simplul gand ca existi...simteam ca totul se reduce la simplitate,simplitate care parea ca daruieste totul.Si asa am invatat sa te pastrez frumos,fara judecari,incercand sa constientizez ca greselile ne apartin poate in mod egal,ca eu am avut partea mea,ca planul vietii a fost asa.Acum cu siguranta inca mai doare sa te privesc in trecut,dar cu timpul vei ramane o piesa din puzzle-ul sufletului meu,o piesa semnificativa pe care nu mi-as dori s-o indepartez.Acum multumesc sufletului meu,si multumesc tie,ca...ai fost...

Trecerea peste...

Probabil obisnuiti sau nu,fiecare dintre noi constientizeaza faptul ca nu totul poate fi asa cum ne dorim.De cele mai multe ori,in fiinta oricaruia exista o nemultumire,datorata unui fapt mai mult sau mai putin important.Suntem din fire dornici de a avea si de a reusi tot mai mult iar atunci cand dam gres,ne traim dezamagirile cu o importanta si o intensitate poate uneori mai mare decat ar merita.In infinitul nostru egoism,la cea mai mica suferinta ne intrebam"de ce eu?",gandindu-ne ca suntem oarecum condamnati(desi este evident prea mult spus)sa clacam exact in cele mai neasteptate clipe,gandindu-ne ca dintr-un motiv sau altul,sau poate chiar fara motiv anumite persoane ale vietii noastre,ne distrug visele si ranesc,provocand dureri care aduc dupa sine neincredere,teama,dezamagire si o lupta ce in unele clipe pare mult prea greu de indurat.Este mult mai usor sa pozezi ca victima,sa gasesti vinovati pentru neimplinirile tale,in loc sa-ti pui intrebarea daca nu cumva o parte a problemei este chiar la tine,sa-ti gasesti vinovatia si sa realizezi ca orice se intampla in viata ta,tu ai partea ta.Vorbind de fericire sau de nefericire,voit sau nu,direct sau indirect,in orice granula care trece prin clepsidra vietii tale,existi...De curand cineva mi-a dat de inteles ca dezamagirea si suferinta exista pentru ca noi o vrem,noi o provocam si tot noi o traim.Ne-am obisnuit sa ne traim durerea pana la epuizare,neincercand sa realizam ca de fapt ceea ce ni se intampla are un scop bine definit,ca nimic nu ramane la voia intamplarii si ca mai devreme sau mai tarziu se va ivi momentul in care totul va recapata sens,inceputul isi va regasi o alta linie de pornire si viata isi va urma sau poate redirectiona cursul.Poate,in locul unei asteptari si unei sperante slab agatate de un fir de ata,ar trebui sa luptam mai intens pentru sufletele noastre,orice se poate daca intradevar ne dorim.Uneori imi imaginez ca poate si imposibilul are realizare...In cea mai mare nenorocire se ascunde zambetul care poate revitaliza intregul pierdut,totul daca exista incredere.Poate atunci cand ai consideratia ca toate motivele in care credeai s-au darmat,ar trebui sa-ti faci curaj sa te privesti in oglinda,sa-ti vezi greselile proprii departe de a gasi scuze si vinovati colaterali,sa-ti reinvii sufletul,sa-ti dai seama ca asa cum poti sustine vinovatia altuia,tu poti fi la fel de responsabil de nereusita ta.Astfel,la sfarsitul fiecarui capitol,sa putem pune punct,avand puterea realizarii unui rezumat pozitivist cu o concluzie responsabila recunoscandu-ne fiecare greseala si asumandu-ne fiecare fapt,pastrand frumosul,eliminand durerea,invatand din fiecare experienta,traind fiecare clipa,gasind curajul unui nou inceput fara a ne compatimi,un zambet de final si un nou inceput...

Start...Finish...It's over...

-Ultima persoana care mi-as fi putut inchipui ca ar putea trezi in suflet sentimente,fie ele de orice fel.
-O perioada de joaca infantila in care fiecare isi dorea sa demonstreze ca este mai presus.
-Un curaj nebun care a dovedit indrazneala nebuna a unui suflet de obicei precaut dar care de aceasta data isi dorea mai mult...pentru ca el era altceva,era mai mult.
-Decizia unui compromis in urma caruia ar fi putut rezulta dezamagiri sau viitorul unor clipe ce nu se pot uita.
-Rezultatul compromisului:Un succes emotional neasteptat si un inceput oficial,un inceput care nu presupunea sfarsit.
-Zile interminabile de visare,asteptare,planuri pentru momentele in care nimic altceva n-ar mai fi trebuit sa conteze.
-Un moment de cumpana in care involuntar sufletul a indraznit timid dar sigur sa "sopteasca"-...te iubesc.
-Accentuarea asteptarii si intensitatii momentului culminant,palpitatii crescande,zambet pur si molipsitor,dorinta...
-Inca putin,inca putin...era timpul...emotii coplesitoare,minute de durata orelor,un suflet tremurand si pregatirea unei iubiri care avea sa fie totul.
-Atingere,rasuflare,privire,doua palme inclestate...vocea isi pierduse de mult acordurile firesti,o inima care tremura intr-un mod haotic,doi ochi care usor usor deveneau universul de viata a unui suflet,zambetul timid,sarutul...mult asteptata implinire.
-Timpul devenise invizibil,vocile celorlalti erau doar zgomote in surdina,viata exista pentru ca el exista,visarea devenise realitate,nopti cu ochii larg deschisi refiltrand fiecare clipa,fericire iar si iar.
-Curajul iubirii in deplinatatea drepturilor,fara teama,fara retineri...nebunie,fericire,implinire,iubire...Liniste,doi oameni,doua priviri...-Te iubesc.
-Clipe magice,tremur sufletesc,vibratia sangelui care se strecura prin vene pana si ele iubind,lacrimi amestecate cu zambete si insotite de imbratisari puternice care imi puneau Universul in palme si totul imi apartinea.Intensitatea unei simple priviri si fiorul unei simple atingeri...simplitatea si totul,imbratisate intr-o iubire nebuna care depasea orice asteptare...exista dorinta de a fi...
-Un moment de incercare sufleteasca,teama si totusi curaj,incredere,o imbratisare nebuna,un sarut intens in mijlocul strazii,o promisiune si increderea ca totul v-a fi bine.
-Lacrimi,aceeasi si chiar mai multa iubire,asteptare,un dor nebun si un infinit"te iubesc".
-O zi obisnuita devenita cea mai fericita zi...asteptarea luase sfarsit inca o data,presupunandu-se ca si pentru ultima data.
-Noi doi,fata in fata din nou,o emotie groaznica si fericirea care imi invadase corpul intr-un mod inexplicabil,prezenta si totodata absenta,bratele lui ma cuprindeau din nou,il simteam,eram noi,iubirea si frumosul din viata mea.
-Magia revenise si promitea sa ramane,sa dureze,sa existe pentru noi.
-Sarut,atingere,clipa,te iubesc,tremur,vise,nebunie,eu,tu,noi,totul...
-Nimic,magie rupta,lacrimi,durere...realitatea...iubirea,un"noi"...ceva care a fost si s-a terminat...Ieri totul,astazi nimic.Te-am iubit...Te iubesc....

"Those eyes,your smile...means everything to me,but you don't know...Miss you"