astazi...

...Astazi mi-a fost dor,n-as putea zice ca mai mult ca niciodata,dar indeajuns de dor incat pentru un anumit moment mi-as fi dorit sa-mi scot sufletul,sa-l pot transforma in ceva palpabil,sa-l intreb de ce ii place ca uneori sa se joace cu vulnerabilitatea mea si eventual sa-mi raspunda.Sincer,nici macar nu stiu de ce mi-a fost mai exact dor,daca de tine,de noi,de momente sau de mine.Dupa mult timp am avut din nou starea aceea pe care am urat-o atat de mult.Imi doream sa nu se lumineze,nu vroiam sa deschid ochii in lumina diminetii,aveam senzatia unei zile apasatoare.Si cam asa a fost,pentru cateva ore mi-am incalzit corpul sub o patura,cu ochii atintiti la TV,ascultand in mod repetat acordurile unei melodii pe care obisnuiam sa o iubesc,de fapt cred ca mint,inca o mai iubesc,pentru mine,pentru linistea pe care cateva cuvinte aparent banale mi-o pot oferi.Mi-au trecut mii de ganduri prin minte...parca te-am resimtit,parca mi-ai invadat din nou fiinta,si brusc parca dispareai.Pupicul usor urmat de interes a celui mic m-a trezit la realitate...m-am dezmeticit,stiam ca aveam alte planuri pt ziua asta,m-am apropiat usor de geam,era rece si cu mult mai rece era aerul.Stiam ca nu e ziua cea mai potrivita pentru iesiri dar ca de obicei ce-mi pasa mie.Desi detest frigul,astazi am simtit ca asprimea gerului m-ar putea elibera catusi de putin,ca mi-ar face bine sa tremur...cat de stupid suna.Inainte sa plec,m-am oprit pentru cateva secunde in fata oglinzii,total dezinteresata de aspectul fizic mi-am aruncat o privire in treacat dar m-am blocat asupra ochilor.Ochii mei,intotdeauna mi-au parut banali si lipsiti de vre-un fel de atractie.In schimb,ochii mi-au tradat de multe ori fiinta...am incercat sa patrund dincolo de propia mea privire.M-am intors repede inapoi la suprafata.Acum nu-mi mai exprimau nimic,iti vine sa crezi ca pana si asupra lor ti-ai exercitat controlul.Erau zilele in care nici macar lacrimile nu reuseau sa le ascunda sclipirea aceea care-mi descoperea iubirea.Acum sunt zilele in care nici macar zambetul nu reuseste sa le acopere urma de suferinta.Imi displace ideea prezentei tale in fiinta mea,si te indepartez atat cat imi sta in putinta.
Aerul,groaznic de rece...dar l-am inspirat incat mi-as fi dorit sa-l simt in vene.Primul pas in zapada...deja stiam ca-mi va fi mai bine,stiam ca ma asteapta un zambet,o imbratisare,o persoana care imi va linisti sufletul pentru ca mereu este acolo cand am nevoie.Un drum ciudat...m-am simtit absenta,melodiile de la radio imi bulversau sufletul si gandurile iar oamenii de pe strada,parca mai absenti ca mine...si am ajuns la destinatie:)eram fericita pentru ca stiam...macar pentru cateva ore nu ai loc in fiinta mea.Ironic,m-am inselat.Intr-un moment de liniste,ti-ai facut din nou aparitia si cuvintele mele la fel"mi-e dor"si chiar mi-e dor...de tine,si poate chiar de mine...

Conversatie...

ESTE PRIMUL ARTICOL CARE NU-MI APARTINE..DAR PUR SI SIMPLU PROFUNZIMEA CUVINTELOR AU O INTENSITATE EXTRAORDINARA...:)

"Iti mai aduci aminte visul nostru de iubire, nu? A fost unul frumos, ca nicicare altul... Nu ai fi putut sa-l uiti asa, cu una cu doua, cat ai zice ca vrei sa te trezesti la realitate.... Nu aveai cum... Jur ca nu ai cum, ca ochii tai nu spun adevaruri mincinoase... Poate mai stii cum il alinai cu toate sperantele puse in sarut si toate pasiunea smulsa de niste imbratisari. Il numeai "destinul tau". Ii cerseai pe deasupra soaptei, il botezai dorinta ta mai presus de toate, secunda ta de fericire furata de la zei. Trebuie sa stii cum era cand nimeni nu se mai simtea singur. Inca nu ai uitat cum era atunci “acum”. Trebuie sa stii asta... Trebuie sa cred atat si nimic mai mult. Ca sa merg mai departe... cat mai aproape de tine. Sa ma-nteleg atunci, sa te vad acum cum nu am reusit atunci."

"Imi aduc aminte, sigur,... amintirea nu iarta nimic". Nicio clipa... Nu iarta celor care s-au iubit si s-au ranit iar si iar. Si iar... Mai mult. Pana cand unul nu a mai putut. Amintirea refuza speranta. O ucide, o inchina celor care nu au vrut-o".

"Ar fi pacat sa spui ca “nu”, nu am dreptate, si n-as suporta sa-ti vad buzele cum se misca in virtutea a ceea ce stiu ca iti trece prin cap in acest moment ..."
"Pacat a fost si atunci cand l-ai rostit tu..." Iti spun, si crede-ma, te rog, ca nu a mai ramas nimic". NIMIC. Ce sa mai aduni cand vindecarea inseamna sa imprastii tot?"

"Da... Este greu sa stiu ca nu am facut ceva mult, extraordinar, cel putin imposibilul ca sa te aduc inapoi si sa ma razbun in sfarsit pe trecut, pe haosul launtric in care am crezut... Masina de spalat nu ar putea sa faca nimic cu constiinta mea. Viata mea e ca o carpa moale de sters masini... N-as putea sa ma iert pe mine pentru noroiul in care ma afund din ce in ce mai mult. Eu trebuie sa stiu. Trebuie sa stiu ca nu m-ai uitat."
"Era atat de usor atunci sa fi facut un gest ordinar, mic... as fi inchis ochii, ai fi trantit usa si m-as fi intors de unde am plecat... Dar, ma ierti sau nu, nu mai pot... M-am rugat pentru un “mai bine mai tarziu decat niciodata”. Dar acum regret si imi musc buzele pentru ceea ce am cerut. Este peste limitele mele mici. Mult prea tarziu pentru ceea ce a fost prea mult..."

“Am putea sa incercam din nou. Au trecut ceva timp si zile imperfecte de cand fiecare a pornit pe drumul sau. Stiu ca tu ai pe altcineva. Dar tu, tu nu m-ai putut uita. O simt. Am auzit. M-ai iubit candva. M-ai iubit asa cum sunt. A fost greu fara tine si am crezut gresit ca pot iubi oricum, nebuneste. Azi da, maine nu, azi sunt liber, maine sunt legat. Pe oricine. Dar nu a fost asa. Vreau sa-ti arat cum sunt acum. M-am schimbat, poate-ar trebui sa afli. Imperfect, la modul absolut. Vorbesc la fel de mult. No vanity, no hard feelings, no offence... Mandria am pierdut-o undeva pe drum, la cel mai prost joc de noroc. Nu pot sa mai mint... Nu spun ca te-am cautat in multe femei. Prin toate pe rand, am incercat doar sa fug de tine. Imi intrai prea mult in inima, in carne, in suflet, in gand... Nu puteam permite asa ceva atunci, imi doream ceva mai mult, mai concret, mai material. Eram poate imatur. Doar un baiat nebun..."

"Oare tu crezi ceea ce ai vrea sa auzi? Crezi ca poti sterge totul cu buretele si sa rescrii povestea la fel ca atunci cand a inceput? Oare cenusa mai ia foc? Oare crezi ca orgoliul, dorul, suferinta si nemiloasa dorinta de razbunare nu transforma in praf orice ai avut mai sfant? Oare crezi ca mi-a fost prea usor fara tine? Crezi ca nu mai tin minte cum ai ales sa rupi in doua destine separate preafrumosul tau vis de iubire? Crezi ca poti sa vii acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Tu crezi ca eu mai sunt femeia pe care ai lasat-o plangand si implorand? Crezi ca as putea sa renunt la bratele care m-au strans atunci cand mi-a fost rau ca sa revin la cele care m-au aruncat in el? Crezi ca as putea sa uit bratele spre care mi-am intins toata singuratatea ca sa scap de ea, bratele care m-au facut din nou om?"

“Nu pot da timpul inapoi... As vrea... Asta trebuie sa insemne ceva, ceva mai mult decat sunt eu capabil sa exprim. Nu am stiut atunci ce ai vrut sa spui ca eu pe tine nu o sa te pot uita. Nu ma pricep sa vorbesc frumos, niciodata n-am putut sa fiu tu. Nu crezi ca e pacat sa lasam ultima picatura de iubire sa se scurga doar pentru ca nu stii sa spui un “da”, un “te iert?”

"Nu m-ai ascultat atunci... De ce ai face-o acum? Nu mai pot sa glumesc cu iubirea... Adesea am facut confuzie intre plans si ras, intre lacrimi si fericire, ura crunta si dor nespus. Uneori imi era atat de dor ca imi venea sa te smulg din vise doar ca sa ma imbratisezi si apoi sa te lasi sa pleci la loc. Stiu ce inseamna sa te doara jocul ei sau sa nu-i suporti tacerea. As vrea sa stiu ca o sa afli si tu ce inseamna suferinta asta care te seaca, te suge de ceea ce a mai ramas bun in tine. Poate doar atat as vrea."

“Parul tau o sa stea nemangaiat si suvita de par care te deranja noaptea o sa-ti intre in ochi. O sa marai si o sa alungi cu naduf. O sa-ti inghete picioarele caci nimeni nu poate sa ti le incalzeasca ca mine. O sa spui ca ti-e atat de frig ca iti vine sa alergi cu picioarele in zapada ca sa le infierbanti. Iar eu nu o sa fiu acolo sa le incalzesc, iar tu sa dai capul pe spate razand, cu dintii clantanind. Iar la capatul mainii tale nu o sa mai fie mana mea. Nu o sa ramai singura, esti imposibil sa nu te iubeasca cineva. Dar o sa fii nefericita si o sa-ti fie dor sa alergi cu fericirea de mana. Sau... poate ca o sa fii fericita cu altcineva. Dar asta o sa ma doara... mult. Cel mai mult..."

“Dragul meu care mi-ai fost drag, romantic nu ai fost niciodata, iubirea nu ai stiut-o niciodata cu adevarat. Distanta nu iarta, inima nu stie sa lase in pace. Pentru picioarele reci am gasit leacul, fierbinteala unei bai cu aburi. Pentru noptile grele, mi-am gasit trupul care sa ma incalzeasca si mi-am pierdut cuvintele adesea. Cu iubire sau fara, supravietuiesc in continuare. Sunt mii de motive care imi zambesc in fiecare zi si imi amintesc ca am pentru ce sa traiesc. Iarta-ma daca m-am inselat in privinta ta. Sau chiar in privinta mea. Incerc, ma straduiesc din rasputeri sa nu mai fac greseli. Am vrut sa lupt, sa lupt, sa fac tot ce pot pentru a te aduce inapoi, dragul de tine... Dar iarasi am gresit... N-ar fi trebuit..."

"Nu poti sa ma urasti.... Nu ai cum..."

"Nu te-am urat nici atunci. Nu te urasc nici acum. Dar nu-mi mai pasa. A fost totul prea mult, inainte si dupa, nimic atunci cand ar fi trebuit, ca sa mai ramana ceva. Cat de putin".

Pentru....

Si ma gandesc ca mi-au trebuit zeci de minute pentru a-mi gasi curajul sa te pot reinvia.Si la fel ma gandesc cat de rece poate suna cuvantul"reinvia"fiind vorba de tine,dar...durerea m-a impins sa te ascund,sau cel putin sa incerc sa te ascund undeva departe in suflet,sa devii de nepatruns,sa nu-ti mai deschid amintirea pentru nimic si nimeni,sa te pastrez si totodata sa te uit.Probabil,pana in prezent,hotararea de a-ti da drumul,a fost poate ceea mai grea pasa a sufletului meu.In constiinta faptului ca ne-am pierdut si ca n-a mai ramas nimic de recuperat,iubirea ma impulsiona sa cred ca tu inca simti,ca nu ti-ai pierdut sentimentele intr-o plimbare sumbra ce putea fi trecerea unei zile intr-o alta.Momentan,am sentimentul unui blocaj interior si a unei eliberari a lacrimilor care imi blocheaza respiratia intr-un mod inexplicabil.Simt teama si repugna faptului ca ti-am permis pentru a nu stiu cata oara sa te strecori din nou in gandurile mele dupa o lupta crancena in care ti-am negat vehement accesul in interiorul fiintei mele.Apoi ma razgandesc si realizez ca asa dovedesc o imaturitate evidenta si o negare a propriilor mele trairi si sentimente,pentru ca,departe de orice durere,vorbim de iubire,fie ea si pierduta.Asumandu-mi riscul de a-mi chinui sufletul si de a-l face vulnerabil,am decis sa-mi gasesc puterea de a fi bine departe de tot ce a insemnat candva"noi".Pentru toti devenisei personajul negativ din poveste doar pentru durerea mea incontrolabila,si am urat asta in fiecare secunda....mi-am invatat sufletul sa reziste,sa-si traisca suferinta atat cat exista,sa planga atunci cand simte,sa se elibereze fara sa urasca,fara sa inlocuiasca frumosul din"noi"cu nimicul din"eu"si "tu".A fost lupta cu mine care pentru ceva timp mi-a secat puterile si apoi a fost zambetul care mi-a pastrat fiecare moment,fiecare clipa in care tu erai si in ciuda imperfeciunilor tale reprezentai perfectiunea mea,inocenta si copilaria mea care se resimteau din plin atunci cand te simteam aproape,incapatanarea mea infantila care ceda de fiecare data datorita faptului ca erai irezistibilul din viata mea.Invatam sa fiu in fiecare zi alta pentru ca ai fost din prima clipa punctul meu de schimbare si obisnuiai sa fii zi de zi,mereu inca putin...felul tau inexplicabil de a-mi incalca regulile,de a-mi forma o libertate nebuna care imi dadea curajul pentru orice,fiecare tremur cauzat doar de simplul gand ca existi...simteam ca totul se reduce la simplitate,simplitate care parea ca daruieste totul.Si asa am invatat sa te pastrez frumos,fara judecari,incercand sa constientizez ca greselile ne apartin poate in mod egal,ca eu am avut partea mea,ca planul vietii a fost asa.Acum cu siguranta inca mai doare sa te privesc in trecut,dar cu timpul vei ramane o piesa din puzzle-ul sufletului meu,o piesa semnificativa pe care nu mi-as dori s-o indepartez.Acum multumesc sufletului meu,si multumesc tie,ca...ai fost...

Trecerea peste...

Probabil obisnuiti sau nu,fiecare dintre noi constientizeaza faptul ca nu totul poate fi asa cum ne dorim.De cele mai multe ori,in fiinta oricaruia exista o nemultumire,datorata unui fapt mai mult sau mai putin important.Suntem din fire dornici de a avea si de a reusi tot mai mult iar atunci cand dam gres,ne traim dezamagirile cu o importanta si o intensitate poate uneori mai mare decat ar merita.In infinitul nostru egoism,la cea mai mica suferinta ne intrebam"de ce eu?",gandindu-ne ca suntem oarecum condamnati(desi este evident prea mult spus)sa clacam exact in cele mai neasteptate clipe,gandindu-ne ca dintr-un motiv sau altul,sau poate chiar fara motiv anumite persoane ale vietii noastre,ne distrug visele si ranesc,provocand dureri care aduc dupa sine neincredere,teama,dezamagire si o lupta ce in unele clipe pare mult prea greu de indurat.Este mult mai usor sa pozezi ca victima,sa gasesti vinovati pentru neimplinirile tale,in loc sa-ti pui intrebarea daca nu cumva o parte a problemei este chiar la tine,sa-ti gasesti vinovatia si sa realizezi ca orice se intampla in viata ta,tu ai partea ta.Vorbind de fericire sau de nefericire,voit sau nu,direct sau indirect,in orice granula care trece prin clepsidra vietii tale,existi...De curand cineva mi-a dat de inteles ca dezamagirea si suferinta exista pentru ca noi o vrem,noi o provocam si tot noi o traim.Ne-am obisnuit sa ne traim durerea pana la epuizare,neincercand sa realizam ca de fapt ceea ce ni se intampla are un scop bine definit,ca nimic nu ramane la voia intamplarii si ca mai devreme sau mai tarziu se va ivi momentul in care totul va recapata sens,inceputul isi va regasi o alta linie de pornire si viata isi va urma sau poate redirectiona cursul.Poate,in locul unei asteptari si unei sperante slab agatate de un fir de ata,ar trebui sa luptam mai intens pentru sufletele noastre,orice se poate daca intradevar ne dorim.Uneori imi imaginez ca poate si imposibilul are realizare...In cea mai mare nenorocire se ascunde zambetul care poate revitaliza intregul pierdut,totul daca exista incredere.Poate atunci cand ai consideratia ca toate motivele in care credeai s-au darmat,ar trebui sa-ti faci curaj sa te privesti in oglinda,sa-ti vezi greselile proprii departe de a gasi scuze si vinovati colaterali,sa-ti reinvii sufletul,sa-ti dai seama ca asa cum poti sustine vinovatia altuia,tu poti fi la fel de responsabil de nereusita ta.Astfel,la sfarsitul fiecarui capitol,sa putem pune punct,avand puterea realizarii unui rezumat pozitivist cu o concluzie responsabila recunoscandu-ne fiecare greseala si asumandu-ne fiecare fapt,pastrand frumosul,eliminand durerea,invatand din fiecare experienta,traind fiecare clipa,gasind curajul unui nou inceput fara a ne compatimi,un zambet de final si un nou inceput...

Start...Finish...It's over...

-Ultima persoana care mi-as fi putut inchipui ca ar putea trezi in suflet sentimente,fie ele de orice fel.
-O perioada de joaca infantila in care fiecare isi dorea sa demonstreze ca este mai presus.
-Un curaj nebun care a dovedit indrazneala nebuna a unui suflet de obicei precaut dar care de aceasta data isi dorea mai mult...pentru ca el era altceva,era mai mult.
-Decizia unui compromis in urma caruia ar fi putut rezulta dezamagiri sau viitorul unor clipe ce nu se pot uita.
-Rezultatul compromisului:Un succes emotional neasteptat si un inceput oficial,un inceput care nu presupunea sfarsit.
-Zile interminabile de visare,asteptare,planuri pentru momentele in care nimic altceva n-ar mai fi trebuit sa conteze.
-Un moment de cumpana in care involuntar sufletul a indraznit timid dar sigur sa "sopteasca"-...te iubesc.
-Accentuarea asteptarii si intensitatii momentului culminant,palpitatii crescande,zambet pur si molipsitor,dorinta...
-Inca putin,inca putin...era timpul...emotii coplesitoare,minute de durata orelor,un suflet tremurand si pregatirea unei iubiri care avea sa fie totul.
-Atingere,rasuflare,privire,doua palme inclestate...vocea isi pierduse de mult acordurile firesti,o inima care tremura intr-un mod haotic,doi ochi care usor usor deveneau universul de viata a unui suflet,zambetul timid,sarutul...mult asteptata implinire.
-Timpul devenise invizibil,vocile celorlalti erau doar zgomote in surdina,viata exista pentru ca el exista,visarea devenise realitate,nopti cu ochii larg deschisi refiltrand fiecare clipa,fericire iar si iar.
-Curajul iubirii in deplinatatea drepturilor,fara teama,fara retineri...nebunie,fericire,implinire,iubire...Liniste,doi oameni,doua priviri...-Te iubesc.
-Clipe magice,tremur sufletesc,vibratia sangelui care se strecura prin vene pana si ele iubind,lacrimi amestecate cu zambete si insotite de imbratisari puternice care imi puneau Universul in palme si totul imi apartinea.Intensitatea unei simple priviri si fiorul unei simple atingeri...simplitatea si totul,imbratisate intr-o iubire nebuna care depasea orice asteptare...exista dorinta de a fi...
-Un moment de incercare sufleteasca,teama si totusi curaj,incredere,o imbratisare nebuna,un sarut intens in mijlocul strazii,o promisiune si increderea ca totul v-a fi bine.
-Lacrimi,aceeasi si chiar mai multa iubire,asteptare,un dor nebun si un infinit"te iubesc".
-O zi obisnuita devenita cea mai fericita zi...asteptarea luase sfarsit inca o data,presupunandu-se ca si pentru ultima data.
-Noi doi,fata in fata din nou,o emotie groaznica si fericirea care imi invadase corpul intr-un mod inexplicabil,prezenta si totodata absenta,bratele lui ma cuprindeau din nou,il simteam,eram noi,iubirea si frumosul din viata mea.
-Magia revenise si promitea sa ramane,sa dureze,sa existe pentru noi.
-Sarut,atingere,clipa,te iubesc,tremur,vise,nebunie,eu,tu,noi,totul...
-Nimic,magie rupta,lacrimi,durere...realitatea...iubirea,un"noi"...ceva care a fost si s-a terminat...Ieri totul,astazi nimic.Te-am iubit...Te iubesc....

"Those eyes,your smile...means everything to me,but you don't know...Miss you"