Trairile mele...multumita mie

Este ciudat cum cineva sau ceva ne poate influenta atat de mult gandirea sau o simpla stare de spirit.Dupa o lectura care mi-a deschis pozitiv mintea,m-am oprit pentru cateva minute,singura,doar cu acordurile melodiilor superbe din playlist,si m-am gandit daca nu cumva tot ceea ce traiesc mi se datoreaza tocmai mie.Mi-am pus zeci de intrebari si am cautat tot atatea raspunsuri.Am concluzionat ca da,eu,tu,ei,voi,noi toti...traim si simtim ceea ce noi vrem.Si apoi ma intreb:cum?cum sa ne dorim noi insine sa ne doara,cum putem sa ne acceptam si sa ne traim suferinta?Ei bine,simplu...cum in fiecare moment tanjim dupa cat mai multa iubire si fericire iar atunci cand o avem,ne folosim de ea pana la epuizare,in acelasi mod lacom ne folosim si durerea.Viata nu e doar din alb si negru,exista nuantele care provoaca dezordine si brusc,esti pus in fata unor situatii pe care nu le-ai mai trait si carora habar nu ai sa le faci fata.Atunci vine momentul limita cand te sufoci cu propriile sentimente si trairi,pierzi controlul si nu-ti raman prea multe solutii.Gresesti,si toti gresim...cum orice are un motiv si nimic nu e intamplator,la fel se gasesc si solutionarile,oricat de greu de descoperit ar fi acestea.Nimanui nu i se da mai mult decat poate duce chiar daca vin clipe cand simti ca ai ajuns la imposibil.
Ma gandeam ca poate tot raul pe care fiecare dintre noi il traieste,intr-o oarecare masura este meritat.Noi meritam tot ceea ce ni se intampla,pentru ca,intr-un mod sau altul niciodata nu privim indeajuns de mult un aspect pentru a-l trata corect,cu importanta cuvenita.Comoditatea fiintei umane pentru optiunea cea mai simpla,ne transforma in singurii responsabili a cantitatii de fericire sau nefericire a fiintei proprii.Te-ai gandit ca poate daca am invata sa ne bucuram pentru ceea ce avem,ne-ar fi mai usor sa pierdem din vedere aspectele negative,daca ne-am concentra mai mult pe forta unui zambet copilaresc,am putea elibera sufletul de neajuns...
O sa zici ca sunt nebuna si ca viata ne supune la atatea incercari incat singurul lucru de care iti mai pasa este zambetul copilaresc pe care oricum nu ti-l mai poti insusi.Deacord,nimic nu este usor,dar poate nici imposibil.Si poate durerea o accentuam singuri,purtand 10 schimburi de masti sociale cu o ipocrizie imbelsugata.Crezi ca oamenii asta prefera?Eu cred ca nu...pentru ca noi toti am ajuns la saturatie.Ne ascundem prea mult unii de altii si incapabilitatea de a cunoaste pe cineva este tot mai mare pentru ca tu preferi sa fii fals,sa afisezi lumii o fiinta puternica,neatinsa de nimic si nimeni,,mereu gata de atac,care niciodata nu va ceda.Si uite asa devii papusica societatii,care de fapt este mai slaba decat cel mai slab om al Universului,care la prima lovitura ajunge din start la marginea prapastiei si nimeni nu te va ajuta pentru ca nimeni nu te cunoaste.
Astazi am fost fericita,o persoana atat de draga sufletului meu m-a salvat pentru a nu stiu cata oara si mi-a intins mana aratandu-mi ca o clipa de fericire si de eliberare are "n" fete.Poate maine ma voi trezi complet demoralizata,cu ochii umflati de nesomn si cu gandul ca astazi iar imi va fi dor.Si ce?Poate ar trebui sa ma bucur si de aceaste schimbari ale starii mele.Si ar trebui sa ma bucur pentru ca in orice mi se intampla ma descopar inca putin,la fel si ceilalti.Poate asa imi cunosc eu sufletul,la fel permitandu-le si celorlalti sa vada dincolo de vizibil.
Asa esti si tu,sau macar incearca sa fii.Slabiciunea face parte din existenta umana,la fel lacrimile si zambetele.Aminteste-ti de nuantele precizate la inceput si traieste-le chiar daca nu-ti aduc tot ce-i mai bun.Gandeste-te ca si pentru tine,la fel ca pentru oricine vine un sfarsit...in care probabil ti-ai dori sa ai ce-ti aminti si povesti.Orice traire iti aduce ceva,si nimic...nimic nu v-a ramane pur si simplu.Daca astazi vrei sa plangi,fa-o,oriunde si cu oricine ai fi,si daca in urmatorul moment cineva iti va provoca o criza de ras,razi...pana la epuizare.Daca astazi pierzi totul,asta e..sufera,traieste momentul dramatic care ti-a fost dat si trezeste-te maine gandindu-te ca atata timp cat respiri si inima ta mai bate,inca mai poti recupera ce ai pierdut sau daca nu...poti chiar tu construi ceva nou.Sufletul tau iti apartine doar tie...elibereaza-l in fiecare secunda al vietii tale,da-i aripi sa zboare chiar daca vor exista si stanci care ii vor rani acele aripi...cauta la nesfarsit,undeva exista"ceva-ul"tau si atunci ii vei multumi Universului ca TU existi...

Decizia unei singure persoane

Gandeste-te ca poate intr-o zi,viata,in nenumaratele ei incercari uneori atat de neintelese de firea omeneasca si atat de greu de suportat,ti-ar cere sa tragi line la tot ce-a fost in existenta ta pana la momentul de fata.Fa un exercitiu de imaginatie,usor anormal dar poate folositor...imagineaza-ti ca viata ti-ar cere sa alegi o singura fiinta pe care sa o mai poti pastra de acum incolo.Poate,la fel ca si mine,te-ai ingrozi sa-ti dai seama ca oricat te-ai stradui in mintea ta exista un blanc care nu-ti permite sa te decizi...sau intr-un caz fericit ai sti de cine ai nevoie.Ei bine,cu multe riscuri,si cu o sinceritate rece as zice ca intr-o asemenea postura fiecare dintre noi ar dovedi cat de egosit este,pentru ca da...suntem egoisti si poate chiar ipocriti.Obisnuim sa pretindem ca avem familii,prieteni,iubiti,oameni pe care ii iubim neconditionat,fara de care n-am putea trai,fara de care am fi un nimic si care sunt totul pentru noi.
Poate ar fi momentul sa te mai gandesti o data daca este chiar asa si daca nu cumva te minti singur,nu pentru ca cineva ti-ar tine arma la tampla gata sa traga,ci pentru ca asa ne place noua,sa parem cat mai buni,sa ne simtim cei mai cei si sa vrem sa dam lectii.Unii ar zice"aberatii,eu nu sunt asa"...ba chiar suntem.Iti place ca oamenii sa vada in tine un prieten de incredere,o persoana minunata,desteapta,cunoscuta,...iti place sa fii in centrul atentiei si sa te simti apreciat ca om.
Si uite asa te gandesti tu,ca familia ta este cea mai importanta pentru tine,indispensabila existentei tale.Mai lasi sa treaca ceva timp si realizezi ca de fapt prietenii tai cei mai buni sunt persoane pe care nu le-ai schimba pentru nimic in lume si va jurati prietenie vesnica indiferent de unde v-ar duce viata.Intr-un final apare iubirea,persoana iubita care devine totul pentru tine si pe care ti-o doresti atat de mult.Poate nici macar nu ai ajuns in stadiul sa alegi o singura persoana si intr-o mare masura poti sa simti dificultatea alegerilor.Daca faci o oprire pana in punctul actual cred ca in secunde urmatoare deja ti-ai pune intrebari despre cine conteaza cu adevarat in viata ta.Daca nu ai prieteni si o persoana iubita,ai zice ca familia...daca nu ai familia si prietenii ai zice ca persoana iubita...daca nu ai familia si iubirea ai zice ca prietenii...dar daca le ai pe toate?Dilema privitoare la aceasta intrebare exista,la fel si convingerea mea.
Hai sa realizam ca de fapt nu suntem atat de iubitori pe cat ne-am dori sa fim si ca interiorul nostru pastreaza egoism care probabil are rostul lui,desi nu i-as gasi o explicatie clara.Unele cuvinte poate nu sunt demne de fiinta umana si poate noi purtam inconstienta adevaratei intensitati ale sentimentelor pentru cei de langa noi.Luam de la viata tot ceea ce ne ofera,profitand de bine,dar la fel si de rau,gandindu-ne mereu ca noua nu ni se poate intampla.Oricui i se poate intampla,iar consecintele le suportam asa cum meritam,nu pentru ca nu ar exista cineva care sa se gandeasca la suferinta noastra,ci pentru ca noi vedem doar ceea ce vrem si ne convine,nu ceea ce este cu adevarat.Asa ar trebui sa ai taria de caracter sa recunosti ca nici familia ta nu este ceea mai importanta pentru tine(pentru ca daca ar fi nu te-ai infuria atat de des pe deciziile parintilor tai si nu ai astepta cu atata nerabdare sa-ti iei zborul departe de ei),nici prietenii tai nu sunt de neinlocuit(pentru ca altfel nu ai avea momente de neincredere si de replici precum"gata")si intr-un final nici persoana iubita nu este totul pentru tine(pentru ca altfel nu ai simti nevoia de momente in care sa fii singur/a,nici nu ai avea momente de nesiguranta si de neincredere si nici nu ai pune in plan posibilitatea aparitiei unui altul sau alta).
Acum zi-mi ca am gresit,ca astea sunt generalitati si ca nu suntem toti la fel,ca unii chiar isi pot tine familia aproape mereu,prietenia minunata si"vesnica"din copilarie pana la sfarsit si iubirea fara momente de pierzanie in care si-ar dori sa puna punct.
In final,gandeste-te...o singura persoana a intregii tale existente,persoana pentru care ai lasa tot ce-ai avut pana in momentul de fata,care ar semnifica intreaga ta viata,tot ceea ce esti pana acum si ce urmeaza sa fii...si astfel demonstreza-ti ca cel putin pentru un moment in viata ta nu ai fost atat de sincer pe cat ti-ai fi dorit...pentru ca o asemenea alegere e capitala si pentru ca toate acele persoane despre care afirmai ca sunt atat de indispensabile vietii tale...de fapt ai putea continua si fara prezenta lor,poate mai greu la inceput dar nu ar fi imposibil...usor dar sigur realizeaza ca nu ai dreptul de a cere atat de multe cand nici tu n-ai putea da mai mult.

Mai esti?Mai suntem?

Te simt in fiecare zi cu aceeasi intensitate desi am impresia clara ca nu meriti.Dezamagirea a fost si este unul din sentimentele detestabile pe care le-am resimtit in anumite momente.Si la fel,poate chiar mai mult urasc sa recunosc,dar...da,ai dezamagit,intens,involuntar sau nu,ai atins apogeul durerii intr-un suflet care credea,mai presus de orice,in tine.Si recunosc,m-a durut,atat de tare incat au fost zile in care aerul parea in cantitati infime,si te uram...sau poate nu.Te-ai gandit vreodata cum e sa simti prezenta unei persoane in tot ceea ce esti?Eu da,m-am gandit..ba mai mult,am simtit.Poate nu-i cea mai grozava traire pe care o poti avea,dar poate nici cea mai terifianta.Poate sa traiesti cu prezenta cuiva care te-a ranit,te poate face mai puternic,te ajuta sa-ti infrangi propria slabiciune si sa accepti ca nimic nu e intamplator si ca tu,inainte de toate esti un om,o persoana,o fiinta care DA,merita.Meriti chiar daca esti cea mai nenorocita persoana,pentru ca undeva te vei intalini cu restul nenorocitilor care te vor iubi si accepta exact asa cum esti si vei trai fericit in nenorocirea ta;meriti chiar daca esti cel mai frumos om...restul frumosilor iti asteapta aparitia;meriti chiar daca esti"ratusca ceea urata",restul "ratustelor"vor sti ca esti de-a lor si iti vor spune"welcome";chiar daca esti persoana speciala pe care toti o iubesc,dar care totusi nu-ti sunt deajuns...fii sigur ca restul putinilor oameni speciali de pe pamant se vor intalni cumva,candva cu tine si vei descoperi completul.Si nu te stradui prea mult sa fii ce vor altii sa vada.Oricum ai fi si oricine ai fi,ai o viata pe care trebuie sa o traiesti exact cum iti doresti cu si fara greseli;un suflet care iti poate apartine sau pe care il poti darui...si atunci esti complet,o iubire de trait chiar daca nu e cea perfecta,dar e a ta,a voastra.Poate ca viata nu-ti ofera mai mult decat poti duce,iar momentul in care stagnezi,pui stop si te opresti fara vre-o cale de scapare...e momentul tau limita in care nu trebuie sa renunti,pentru ca ar suna las si copilaresc,dar trebuie sa tragi linie,sa-ti faci un desen pe care sa-l numesti"viata"si sa te bucuri de fiecare punct pe care il trasezi pentru a-ti alcatui schita pentru ca apoi sa colorezi si sa retraiesti cu fiecare picatura de culoare tot ce-ai insemnat tu pentru tine.
Asa am invatat eu sa te iubesc,chiar daca ma doare,chiar daca uneori as vrea sa devii hartie sa te pot rupe sau poate mai simplu...sa te ard;ar dura mai putin si nici nu mi-as forta degetele sa te fac bucati.Si totusi,nu,te pastrez.Tu esti cine esti si in fiecare zi invat sa te accept pentru ceea ce esti.Intrebarea este...oare chiar mai esti?mai suntem?Sau poate ca fiecare dintre noi isi cauta spatiul propriu acolo unde intr-adevar isi doreste...poate ne intalnim la jumatatea drumului...sau poate nu...

Dincolo de inselatoarele aparente...

Cam din momentul in care am reusit sa constientizez in ce fel de lume imi dezvolt fiinta proprie,am urat mereu aparentele(care de cele mai multe ori sunt inselatoare)sau replicile de genul celor"ce o sa zica lumea".N-am reusit sa inteleg de ce mereu este atat de importanta parerea celorlalti si imaginea ta in ochii celorlalti cand de fapt nu este nimic concret care te leaga de acestia.Probabil ce este mai trist decat mastile pe care fiecare le poarta in presupusa societate,este faptul ca ajungem intr-un anumit moment cand incercam sa-i schimbam pe cei de langa noi de dragul acelor stupide aparente.Niciodata nu prea mi-a pasat daca celorlalti le convine sau nu personalitatea mea si tot ce reprezint eu,dar poate voluntar sau involuntar au fost clipe in care am zis"Da,poate are dreptate",ca apoi sa-mi redescoper persoana,sa realizez ca eu sunt ceea ce vreau sa fiu si ca nimeni nu-si poate exercita dreptul asupra fiintei mele.Am fost pusa in situatia sa privesc din umbra diferentele clar vizibile dintre doua sau mai multe persoane apropiate.Din experienta proprie am dedus ca de multe ori plus si minus se atrag intr-un mod inexplicabil dar frumos.Din aceeasi experienta,am invatat ca,sa incerci sa schimbi pe cineva doar pentru a te simti tu multumit,e unul din cele mai imature fapte.Avem tendinta de a crede ca noi suntem mai presus,diferiti si ca poate cel de langa noi,necesita schimbari,modelare cand de fapt esenta persoanei lui este tocmai aceea de a fi el insusi.Poate ar veni momentul sa realizam ca simplitatea reprezinta intregul unei persoane.Poate ar fi cazul sa-ti faci curajul sa-i poti da ocazia iubitului tau sau prietenilor sa te vada intr-o dimineata fara machiajul impecabil de toate zilele,fara accesoriile tale indispensabile si fara parul vesnic intins cu placa,sa indraznesti sa ii lasi sa te priveasca intr-o dimineata in pijamaua ta pufoasa cu personaje din desene animate,cu parul ciufulit si ochii somnorosi avand increderea ca si asa ti se va spune"hei,esti frumoasa".Poate unii/unele ar trebui sa realizeze ca nu important este sa-ti etalezi noii jeansi D&G si I-phone-ul primite cadou,ci important este zambetul inocent pe care il etalezi cand esti inconjurata fie de necunoscuti sau persoanele cele mai importante din viata ta,cat de usor si frumos reusesti sa socializezi si cat de placuta reusesti sa te faci prin adevaratul tau fel de a fi ca persoana in ochii celorlalti.Am invatat ca nimeni nu este perfect si ca greselile,esecurile ne apartin in mod egal si responsabilitatea faptelor noastre denota maturitate si rationament,am invatat sa iubesc imperfectiunile celui sau celor pe care ii iubesc,sa nu judec si sa-mi dau seama ca asa cum eu gasesc defecte,la fel mi se gasesc defecte,am invatat ca schimbarile celui de langa tine,provoaca lipsa pentru ca,oricat de banal este...ajungi intr-un anumit moment in care ti-e dor de nebuniile pe care pana ieri poate le detestai.Abia atunci poti realiza ca de fapt acele nebunii,imperfectiuni si abateri de la reguli te faceau sa iubesti,sa adori,sa zambesti,sa te simti ca un copil intr-o lume de povesti,implinit,fericit,inocent.Atunci cand simti ca cel de langa tine nu e cum iti doresti,nu te gandi sa-l schimbi si sa-i aduci la cunostinta ca asta sau cealalta nu e asa cum ar trebui...Gandeste-te la tine,la neajunsul din fiinta ta si accepta ca sunteti doi oameni diferiti,ca asta este exact ceea ce involuntar va atrage,ca in momentele limita exact de aceste gesturi imperfecte iti este dor si ca tocmai asta va uneste.Inainte de a lua hotararea etichetarii sau judecarii cuiva,ia-ti un minut sa te autoanalizezi si sa realizezi ca dincolo de aparente exista un suflet si ca fiecare are dreptul sa fie asa cum isi doreste si tu ai dreptul sa-l accepti pe celalalt asa cum este...

astazi...

...Astazi mi-a fost dor,n-as putea zice ca mai mult ca niciodata,dar indeajuns de dor incat pentru un anumit moment mi-as fi dorit sa-mi scot sufletul,sa-l pot transforma in ceva palpabil,sa-l intreb de ce ii place ca uneori sa se joace cu vulnerabilitatea mea si eventual sa-mi raspunda.Sincer,nici macar nu stiu de ce mi-a fost mai exact dor,daca de tine,de noi,de momente sau de mine.Dupa mult timp am avut din nou starea aceea pe care am urat-o atat de mult.Imi doream sa nu se lumineze,nu vroiam sa deschid ochii in lumina diminetii,aveam senzatia unei zile apasatoare.Si cam asa a fost,pentru cateva ore mi-am incalzit corpul sub o patura,cu ochii atintiti la TV,ascultand in mod repetat acordurile unei melodii pe care obisnuiam sa o iubesc,de fapt cred ca mint,inca o mai iubesc,pentru mine,pentru linistea pe care cateva cuvinte aparent banale mi-o pot oferi.Mi-au trecut mii de ganduri prin minte...parca te-am resimtit,parca mi-ai invadat din nou fiinta,si brusc parca dispareai.Pupicul usor urmat de interes a celui mic m-a trezit la realitate...m-am dezmeticit,stiam ca aveam alte planuri pt ziua asta,m-am apropiat usor de geam,era rece si cu mult mai rece era aerul.Stiam ca nu e ziua cea mai potrivita pentru iesiri dar ca de obicei ce-mi pasa mie.Desi detest frigul,astazi am simtit ca asprimea gerului m-ar putea elibera catusi de putin,ca mi-ar face bine sa tremur...cat de stupid suna.Inainte sa plec,m-am oprit pentru cateva secunde in fata oglinzii,total dezinteresata de aspectul fizic mi-am aruncat o privire in treacat dar m-am blocat asupra ochilor.Ochii mei,intotdeauna mi-au parut banali si lipsiti de vre-un fel de atractie.In schimb,ochii mi-au tradat de multe ori fiinta...am incercat sa patrund dincolo de propia mea privire.M-am intors repede inapoi la suprafata.Acum nu-mi mai exprimau nimic,iti vine sa crezi ca pana si asupra lor ti-ai exercitat controlul.Erau zilele in care nici macar lacrimile nu reuseau sa le ascunda sclipirea aceea care-mi descoperea iubirea.Acum sunt zilele in care nici macar zambetul nu reuseste sa le acopere urma de suferinta.Imi displace ideea prezentei tale in fiinta mea,si te indepartez atat cat imi sta in putinta.
Aerul,groaznic de rece...dar l-am inspirat incat mi-as fi dorit sa-l simt in vene.Primul pas in zapada...deja stiam ca-mi va fi mai bine,stiam ca ma asteapta un zambet,o imbratisare,o persoana care imi va linisti sufletul pentru ca mereu este acolo cand am nevoie.Un drum ciudat...m-am simtit absenta,melodiile de la radio imi bulversau sufletul si gandurile iar oamenii de pe strada,parca mai absenti ca mine...si am ajuns la destinatie:)eram fericita pentru ca stiam...macar pentru cateva ore nu ai loc in fiinta mea.Ironic,m-am inselat.Intr-un moment de liniste,ti-ai facut din nou aparitia si cuvintele mele la fel"mi-e dor"si chiar mi-e dor...de tine,si poate chiar de mine...

Conversatie...

ESTE PRIMUL ARTICOL CARE NU-MI APARTINE..DAR PUR SI SIMPLU PROFUNZIMEA CUVINTELOR AU O INTENSITATE EXTRAORDINARA...:)

"Iti mai aduci aminte visul nostru de iubire, nu? A fost unul frumos, ca nicicare altul... Nu ai fi putut sa-l uiti asa, cu una cu doua, cat ai zice ca vrei sa te trezesti la realitate.... Nu aveai cum... Jur ca nu ai cum, ca ochii tai nu spun adevaruri mincinoase... Poate mai stii cum il alinai cu toate sperantele puse in sarut si toate pasiunea smulsa de niste imbratisari. Il numeai "destinul tau". Ii cerseai pe deasupra soaptei, il botezai dorinta ta mai presus de toate, secunda ta de fericire furata de la zei. Trebuie sa stii cum era cand nimeni nu se mai simtea singur. Inca nu ai uitat cum era atunci “acum”. Trebuie sa stii asta... Trebuie sa cred atat si nimic mai mult. Ca sa merg mai departe... cat mai aproape de tine. Sa ma-nteleg atunci, sa te vad acum cum nu am reusit atunci."

"Imi aduc aminte, sigur,... amintirea nu iarta nimic". Nicio clipa... Nu iarta celor care s-au iubit si s-au ranit iar si iar. Si iar... Mai mult. Pana cand unul nu a mai putut. Amintirea refuza speranta. O ucide, o inchina celor care nu au vrut-o".

"Ar fi pacat sa spui ca “nu”, nu am dreptate, si n-as suporta sa-ti vad buzele cum se misca in virtutea a ceea ce stiu ca iti trece prin cap in acest moment ..."
"Pacat a fost si atunci cand l-ai rostit tu..." Iti spun, si crede-ma, te rog, ca nu a mai ramas nimic". NIMIC. Ce sa mai aduni cand vindecarea inseamna sa imprastii tot?"

"Da... Este greu sa stiu ca nu am facut ceva mult, extraordinar, cel putin imposibilul ca sa te aduc inapoi si sa ma razbun in sfarsit pe trecut, pe haosul launtric in care am crezut... Masina de spalat nu ar putea sa faca nimic cu constiinta mea. Viata mea e ca o carpa moale de sters masini... N-as putea sa ma iert pe mine pentru noroiul in care ma afund din ce in ce mai mult. Eu trebuie sa stiu. Trebuie sa stiu ca nu m-ai uitat."
"Era atat de usor atunci sa fi facut un gest ordinar, mic... as fi inchis ochii, ai fi trantit usa si m-as fi intors de unde am plecat... Dar, ma ierti sau nu, nu mai pot... M-am rugat pentru un “mai bine mai tarziu decat niciodata”. Dar acum regret si imi musc buzele pentru ceea ce am cerut. Este peste limitele mele mici. Mult prea tarziu pentru ceea ce a fost prea mult..."

“Am putea sa incercam din nou. Au trecut ceva timp si zile imperfecte de cand fiecare a pornit pe drumul sau. Stiu ca tu ai pe altcineva. Dar tu, tu nu m-ai putut uita. O simt. Am auzit. M-ai iubit candva. M-ai iubit asa cum sunt. A fost greu fara tine si am crezut gresit ca pot iubi oricum, nebuneste. Azi da, maine nu, azi sunt liber, maine sunt legat. Pe oricine. Dar nu a fost asa. Vreau sa-ti arat cum sunt acum. M-am schimbat, poate-ar trebui sa afli. Imperfect, la modul absolut. Vorbesc la fel de mult. No vanity, no hard feelings, no offence... Mandria am pierdut-o undeva pe drum, la cel mai prost joc de noroc. Nu pot sa mai mint... Nu spun ca te-am cautat in multe femei. Prin toate pe rand, am incercat doar sa fug de tine. Imi intrai prea mult in inima, in carne, in suflet, in gand... Nu puteam permite asa ceva atunci, imi doream ceva mai mult, mai concret, mai material. Eram poate imatur. Doar un baiat nebun..."

"Oare tu crezi ceea ce ai vrea sa auzi? Crezi ca poti sterge totul cu buretele si sa rescrii povestea la fel ca atunci cand a inceput? Oare cenusa mai ia foc? Oare crezi ca orgoliul, dorul, suferinta si nemiloasa dorinta de razbunare nu transforma in praf orice ai avut mai sfant? Oare crezi ca mi-a fost prea usor fara tine? Crezi ca nu mai tin minte cum ai ales sa rupi in doua destine separate preafrumosul tau vis de iubire? Crezi ca poti sa vii acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Tu crezi ca eu mai sunt femeia pe care ai lasat-o plangand si implorand? Crezi ca as putea sa renunt la bratele care m-au strans atunci cand mi-a fost rau ca sa revin la cele care m-au aruncat in el? Crezi ca as putea sa uit bratele spre care mi-am intins toata singuratatea ca sa scap de ea, bratele care m-au facut din nou om?"

“Nu pot da timpul inapoi... As vrea... Asta trebuie sa insemne ceva, ceva mai mult decat sunt eu capabil sa exprim. Nu am stiut atunci ce ai vrut sa spui ca eu pe tine nu o sa te pot uita. Nu ma pricep sa vorbesc frumos, niciodata n-am putut sa fiu tu. Nu crezi ca e pacat sa lasam ultima picatura de iubire sa se scurga doar pentru ca nu stii sa spui un “da”, un “te iert?”

"Nu m-ai ascultat atunci... De ce ai face-o acum? Nu mai pot sa glumesc cu iubirea... Adesea am facut confuzie intre plans si ras, intre lacrimi si fericire, ura crunta si dor nespus. Uneori imi era atat de dor ca imi venea sa te smulg din vise doar ca sa ma imbratisezi si apoi sa te lasi sa pleci la loc. Stiu ce inseamna sa te doara jocul ei sau sa nu-i suporti tacerea. As vrea sa stiu ca o sa afli si tu ce inseamna suferinta asta care te seaca, te suge de ceea ce a mai ramas bun in tine. Poate doar atat as vrea."

“Parul tau o sa stea nemangaiat si suvita de par care te deranja noaptea o sa-ti intre in ochi. O sa marai si o sa alungi cu naduf. O sa-ti inghete picioarele caci nimeni nu poate sa ti le incalzeasca ca mine. O sa spui ca ti-e atat de frig ca iti vine sa alergi cu picioarele in zapada ca sa le infierbanti. Iar eu nu o sa fiu acolo sa le incalzesc, iar tu sa dai capul pe spate razand, cu dintii clantanind. Iar la capatul mainii tale nu o sa mai fie mana mea. Nu o sa ramai singura, esti imposibil sa nu te iubeasca cineva. Dar o sa fii nefericita si o sa-ti fie dor sa alergi cu fericirea de mana. Sau... poate ca o sa fii fericita cu altcineva. Dar asta o sa ma doara... mult. Cel mai mult..."

“Dragul meu care mi-ai fost drag, romantic nu ai fost niciodata, iubirea nu ai stiut-o niciodata cu adevarat. Distanta nu iarta, inima nu stie sa lase in pace. Pentru picioarele reci am gasit leacul, fierbinteala unei bai cu aburi. Pentru noptile grele, mi-am gasit trupul care sa ma incalzeasca si mi-am pierdut cuvintele adesea. Cu iubire sau fara, supravietuiesc in continuare. Sunt mii de motive care imi zambesc in fiecare zi si imi amintesc ca am pentru ce sa traiesc. Iarta-ma daca m-am inselat in privinta ta. Sau chiar in privinta mea. Incerc, ma straduiesc din rasputeri sa nu mai fac greseli. Am vrut sa lupt, sa lupt, sa fac tot ce pot pentru a te aduce inapoi, dragul de tine... Dar iarasi am gresit... N-ar fi trebuit..."

"Nu poti sa ma urasti.... Nu ai cum..."

"Nu te-am urat nici atunci. Nu te urasc nici acum. Dar nu-mi mai pasa. A fost totul prea mult, inainte si dupa, nimic atunci cand ar fi trebuit, ca sa mai ramana ceva. Cat de putin".

Pentru....

Si ma gandesc ca mi-au trebuit zeci de minute pentru a-mi gasi curajul sa te pot reinvia.Si la fel ma gandesc cat de rece poate suna cuvantul"reinvia"fiind vorba de tine,dar...durerea m-a impins sa te ascund,sau cel putin sa incerc sa te ascund undeva departe in suflet,sa devii de nepatruns,sa nu-ti mai deschid amintirea pentru nimic si nimeni,sa te pastrez si totodata sa te uit.Probabil,pana in prezent,hotararea de a-ti da drumul,a fost poate ceea mai grea pasa a sufletului meu.In constiinta faptului ca ne-am pierdut si ca n-a mai ramas nimic de recuperat,iubirea ma impulsiona sa cred ca tu inca simti,ca nu ti-ai pierdut sentimentele intr-o plimbare sumbra ce putea fi trecerea unei zile intr-o alta.Momentan,am sentimentul unui blocaj interior si a unei eliberari a lacrimilor care imi blocheaza respiratia intr-un mod inexplicabil.Simt teama si repugna faptului ca ti-am permis pentru a nu stiu cata oara sa te strecori din nou in gandurile mele dupa o lupta crancena in care ti-am negat vehement accesul in interiorul fiintei mele.Apoi ma razgandesc si realizez ca asa dovedesc o imaturitate evidenta si o negare a propriilor mele trairi si sentimente,pentru ca,departe de orice durere,vorbim de iubire,fie ea si pierduta.Asumandu-mi riscul de a-mi chinui sufletul si de a-l face vulnerabil,am decis sa-mi gasesc puterea de a fi bine departe de tot ce a insemnat candva"noi".Pentru toti devenisei personajul negativ din poveste doar pentru durerea mea incontrolabila,si am urat asta in fiecare secunda....mi-am invatat sufletul sa reziste,sa-si traisca suferinta atat cat exista,sa planga atunci cand simte,sa se elibereze fara sa urasca,fara sa inlocuiasca frumosul din"noi"cu nimicul din"eu"si "tu".A fost lupta cu mine care pentru ceva timp mi-a secat puterile si apoi a fost zambetul care mi-a pastrat fiecare moment,fiecare clipa in care tu erai si in ciuda imperfeciunilor tale reprezentai perfectiunea mea,inocenta si copilaria mea care se resimteau din plin atunci cand te simteam aproape,incapatanarea mea infantila care ceda de fiecare data datorita faptului ca erai irezistibilul din viata mea.Invatam sa fiu in fiecare zi alta pentru ca ai fost din prima clipa punctul meu de schimbare si obisnuiai sa fii zi de zi,mereu inca putin...felul tau inexplicabil de a-mi incalca regulile,de a-mi forma o libertate nebuna care imi dadea curajul pentru orice,fiecare tremur cauzat doar de simplul gand ca existi...simteam ca totul se reduce la simplitate,simplitate care parea ca daruieste totul.Si asa am invatat sa te pastrez frumos,fara judecari,incercand sa constientizez ca greselile ne apartin poate in mod egal,ca eu am avut partea mea,ca planul vietii a fost asa.Acum cu siguranta inca mai doare sa te privesc in trecut,dar cu timpul vei ramane o piesa din puzzle-ul sufletului meu,o piesa semnificativa pe care nu mi-as dori s-o indepartez.Acum multumesc sufletului meu,si multumesc tie,ca...ai fost...