Mi-e dor...

As putea sa-mi inchid sufletul si sa-l oblig egoist sa pastreze liniste,sa nu simta,sa nu spere,sa nu-l doara...oare ar reusi?
Sufletului ii este dor,ii este dor de timpul trecut si de multe ori pierdut in neant.Acelasi suflet s-ar intoarce la clipele frumoase,poate si la cele mai putin placute.Viata marcheaza in adancul fiintei cele mai ascunse si nenumarate trairi menite sa ne incerce sufletul cu sentimente precum iubirea,ura,fericirea,extazul,teama,nebunia,curajul,dorinta,durerea,neputinta,inocenta si nu doar...
Ma vad ajunsa in momente definitorii,in fata obligatiei de incheiere a unor capitole pentru curajul inceperii altora....si altora...Mi-e teama si uneori m-as razvrati impotriva vietii pentru aparentele nedreptati care le savarseste cu fiecare dintre noi.Ma retrag la fel de tematoare schimbandu-mi ideile si realizand ca viata,prin incercarile si intorsaturile ei neasteptate,face din noi fiinte speciale,unice...altfel.
Sufletului ii este dor de inocenta copilareasca care facea lucrurile atat de simple,usor de trait,usor de a fi duse pana la capat.Mi-e dor sa nu iau nimic in serios,sa fiu egoista si nepasatoare...lasandu-i pe altii sa-si complice propria existenta,pentru a-mi fi mie bine,sa arunc un zambet nevinovat drept solutie de rezolvare.Mi-e dor sa fiu caraghios de increzatoare si sa am impresia ca orice in lumea asta este posibil...Cred si acum...doar ca acum,cred in sacrificii,rabdare,lupta...
Mi-e dor sa am sufletul linistit si protejat de orice neplacere interioara.Mi-e dor de zilele incepute prost si terminate incredibil...De hohotele de ras si lacrimile fericite.Mi-e dor de iubirea nevinovata,nestiutoare dar mi-e dor de iubirea pe care parca o poti atinge cu varful degetelor tremurande,speriata ca o poti pierde si totusi cu un curaj nebun de a o gusta si trai pana la ultimul respiro...
Mi-e dor de zi,de noapte,soare,ploaie,cald,rece....mi-e dor de mine,de tine,de voi,de noi toti...si acest sentiment...ne indreapta mereu spre altceva...

Timp...

Urasc timpul...urasc modul lui brutal si nepasator prin care fura clipele si de fiecare data lasa senzatia a ceva ce a fost...dar nu mai este.
Iubesc timpul...iubesc modul lui de a-mi darui acele clipe pe care mai tarziu tot el mi le ia,clipele nepretuite care mi-as dori sa le retraiesc iar si iar de fiecare data cand sufletul mi-o cere...il iubesc pentru tot ce ma invata.
Lupta dintre iubirea si ura timpului este apriga...parca as vrea sa-i multumesc pentru tot ce mi-a fost dat sa traiesc...parca as vrea sa-l pot judeca pentru tot ce mi-a daruit si apoi mi-a luat.Dar cedez,prefer sa raman in stadiul inocent de bucurie pentru fiecare particica a vietii mele fie ea buna sau rea.
As vrea sa-l intreb cum m-a adus pana aici si ce-mi pregateste de fapt...as vrea sa pot sti daca ce am acum imi este dat sa pastrez sau sa pierd....daca voi plange sau voi rade.As vrea sa-mi dea sansa sa mai pot retrai anumite clipe,sa pot simti extazul revenirii si sa tremur de emotii.
As vrea sa-i pot cere timpului meu indurare si rabdare...as indrazni chiar sa fiu egoista...sa pot fura putin din timpul altora pentru a mi-l darui mie si persoanelor dragi care imi implinesc existenta zi de zi.
Ii cer timpului sa-mi pastreze sentimentele,clipele si amintirile care mi-au intregit sufletul...sa-mi pastreze lacrimile si hohotele de ras care au facut dintr-un simpla prietenie,increderea unei adevarate prietenii dincolo de timp si spatiu.Vreau ca timpul sa-mi pastreze durerea,zamebetele,lacrimile,slabiciunile,frica,curajul,pesimismul,optimismul,copilariile si maturitatea...
Dincolo de toate vreau ca timpul meu sa nu uite ca pentru tot ce am avut,ce am si inca ce imi mai doresc...iubirea este prioritatea,iar prietenii,persoana iubita,clipele,visele,sperantele,implinirile,viata...exista doar prin aceea iubire indispensabila.

Love and..wuthering heights...

"La rascruce de vanturi"(Wuthering Heights)...O ecranizare aparent obisnuita pentru care singurele asteptari pareau a fi o simpla vizionare a unui film,ocuparea timpului si o simpla impresie de final.
Acelasi film a devenit intr-un timp atat de scurt o poveste altfel,diferita de cele cu care ma obisnuisem...devenise o relatare a iubirii intr-un mod atat de intens incat am simtit chiar si teama pentru cat de departe poate ajunge profunzimea sentimentelor umane.
Ajunsa la momentul"the end"am ramas pentru cateva clipe neutra de propriul spatiu vital,si pentru tot acele cateva clipe am pastrat gandurile de final in suflet,in fiinta...
Se presupune ca iubirea se naste din frumos si in mare parte asa este...n-o sa poti niciodata iubi avand sufletul gol sau plin de ura.Pentru iubire ai nevoie de spatiul liber al sufletului care usor usor se va tranforma in vibratiile unei inimi fericite care atunci cand iubeste,isi simte palpitatiile mai intense ca in oricare alt moment al vietii.
Inocenta imediata a iubirii atrage dupa sine o putere interioara inexplicabila,chiar absurda uneori...cum ca intreg universul s-ar pitici in palmele tale si nimic nu ar parea imposibil sau destul de dificil pentru a putea fi atins.Apar promisiuni si convingerea ca iubirea traieste pentru tine,pentru voi,asa cum n-a mai trait pentru nimeni...si crezi...si crezi...
Crezi pana in punctul in care(vesnic mentionata),viata decide ca acea siguranta merita putin zbuciumata si supusa unuia dintre multele teste ale vietii.Slabiciunea fiintei umane va prima mereu...de ce?niciodata nu cred ca voi gasi raspunsul complet si corect.Probabil ca ne este mai usor ca in prima faza sa ne victimizam ca intr-un final sa realizam ca decizia sta chiar in propriile maini si ca lamentarile nu aduc solutii.Revenind la slabiciune...vine momentul in care,din nestiinta,lipsa de vointa sau teama de moment duce la gesturi si decizii necugetate.Aici vine momentul in care alegem sa renuntam,sa fugim cat mai departe pentru ca in timp sa ne culegem propriile regrete.
Iubirea,poate mai intensa ca oricand incepe sa cunoasca dezamagirea,lasitatea...iubirea inceteaza sa mai creada.Iar sufletul nostru...sufletul nostru refuza sa-si pastreze acea inocenta,se pierde in neant pentru suficient timp iar atunci cand poate decide sa revina isi asuma riscul de a se lovi de aceasi dezamagire crunta...
Iertarea nu este tocmai usoara...iar frumosul si inocenta de care vorbeam la inceput se tranforma intr-un sentiment bolnavicios,captivant....teama si neajunsul acelei iubiri pierdute raneste,patrunde in cele mai ascunse locuri si se incapataneaza sa domine pana va ajunge la saturatie.Apoi se stinge...isi incheie drumul,cu ura si totodata cu iubire...si renaste,altundeva,intr-o alta viata...renascand frumosul,inocenta,sperantele.Ac
Ce a insemnat"Wuthering Heights"?O iubire copilaroasa,ajunsa la maturitate promitand eternitate.O iubire profunda,completa,o legatura a sufletelor,privirilor,atingerilor,glasului,cuvintelor...un intreg a doua fiinte.Aceasi iubire rupta de nesiguranta,aparente si lasitate...iubire chinuitoare datorita neimplinirii sale dar care in final...promite sa reinvie...pentru eternitate.

"Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă."
"Iubesc pămânutul de sub picioarele tale şi aerul de deasupra capului tău, şi orice obiect pe care îl atingi, şi fiecare vorbă pe care o rosteşti. Iubesc toate privirile tale, toate faptele şi toată făptura, aşa cum eşti."
"Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume, e viaţa fără margini, iubire fără sfârşit şi fericire deplină."
(Emily Bronte in "La rascruce de vanturi")

Suflet de copil...

Are sufletul temator,fragil...poate daca l-ar avea in palma,l-ar putea strivi printr-o singura miscare brusca si neatenta.Uneori parca e deajuns sa-i vezi privirea ca sa o poti simti.Sufletul deschis te conduce usor in fiinta lui.Ii este atat de usor sa iubeasca,sa-ti zambeasca,sa-ti arate ca lumea e frumoasa,dincolo de intunericul intereselor,egoismului si nepasarii.Stie sa-ti sarute timid obrajii infierbantati de lacrimile nemultumirii tale existentiale.Intotdeauna,mai mult ca oricine,atingerea palmutelor lui plapande vor parea precum imbratisarea unei fiinte cu brate puternice.Poate ca protectia si mangaierea inocentei atinge apogeul sigurantei interioare.Nu-ti va spune niciodata ca orice problema are rezolvare si nici macar nu-ti va da sentimentul de usurare.Va face mai mult decat atat...va duce lamentarile sufletului la inexistenta,la eliberare...iar lacrimile...lacrimile transformate intr-un zambet in spatele caruia se ascunde rasaritul unui soare orbitor.
Sufletul acela inocent crede in oameni,crede ca tu poti fi ca el si te tine strans de mana.In ciuda slabiciunilor tale,tu constitui universul lui iar lumea lui...lumea lui nu uraste,nu simte durerea...lumea inocentei nu distruge fericirea si nici nu patrunde in sufletele altora pentru a le rani.
Desenele lui intens colorate schitzeaza fiinte dulci,inimi care tresar in fata iubirii si frumosului simplu,zambete permanente si lacrimi de intensa si constanta fericire....increderea diminetilor cu ochii luminosi,alintul somnoros si glasul cald de"buna dimineata".
Vorbim de un suflet de copil...de tine insuti,de ce-ai fost candva si poate inca mai pastrezi in adancul fiintei tale;de toate cele in care ai crezut si de care te-ai bucurat....si poate inca mai tanjesti cu disperare sa mai poti recapata ceva.
Redeschide-ti sufletul,cauta cu atentie si regaseste putinul inocent de care avem noi toti atata nevoie...:)

Parintii

Cred ca nu mi-am dorit prea des sa ating acest subiect.De fiecare data am simtit ca voi atinge un punct sensibil al fiecarei persoane,ca poate voi judeca gresit sau ca pur si simplu nu am dreptate.Din totdeauna parintii au fost priviti ca fiind cele mai importante persoane din viata fiecaruia dintre noi,lucru care nici nu-l contest.Adevarat,lor le datoram o mare parte din existenta noastra.Dintr-o alta perspectiva a problemei,consider ca nu parintilor le datoram tot ceea ce suntem sau tindem sa devenim pe parcursul vietii.Poate multi mi-ar spune"nu ai dreptul sa judeci"...e adevarat,nu am acest drept...si nici nu consider ca judec,ci doar ca imi exteriorizez gandurile in conformitate cu trairile unor serii de persoane care mi-au aratat ce si cum sunt parintii in unele cazuri.
Probabil nu mai este un secret pentru nimeni ca majoritatea familiilor au renuntat de mult la unitate,intelegere si mai ales iubire.Goana nebuna dupa cat mai multa bunastare a facut sa incolteasca in cei mai multi dintre noi un egoism debordant fata de suflet si poate pentru asta ne aflam unde ne aflam.
Parintii incep sa inteleaga din ce in ce mai putin.Cei care ar trebui sa ne fie aproape in cele mai crunte momente si mai mult decat oricine altcineva,n-au timp,interes,capacitatea de a-si deschide sufletul si mintea in fata unei fiinte care traieste si simte diferit de cat au facut-o ei.Nu foare demult cineva mi-a spus ca iubirea unui copil pentru parinti este mult mai mare decat a parintilor pentru copii.Explicatia?...indiferent de greselile parintilor nostri...parintii raman parinti si mai devreme sau mai tarziu inima noastra iarta(iar asta pot afirma din experienta proprie),ii acceptam asa cum sunt si tot ai nostri raman.Ei...de cele mai multe ori la greselile copiilor se adauga mustrari,teorii de viata si critici,aparent nesimnificative dar care de cele mai multe ori raman intiparite.Cam asa a sunat explicatia pe care am primit-o.M-am gandit de multe ori la asta...si oricat nu mi-ar fi placut,am avut momente in care am spus"cam asa este".
Asteptarile sunt enorme iar daruirea minora si nimeni nu este mai vinovat decat altul.Toti impartim o lume si o viata care poate insela asteptari sau poate lumina.
Nu am mers foarte departe cu detaliile si nici nu intentionez.De altfel nici nu afirm ca toti sunt la fel...iar noi,noi ar trebui sa fim "mintile deschise",care sa schimbe,sa faca primul pas,sa provoace apropierea si sa imbunatateasca situatia.
Randurile astea sunt doar pentru noi,pentru ca noi sa invatam sa crestem si sa devenim altfel.Sunt lucruri importante in viata de care avem nevoie.Avem nevoie sa avem timp,comunicare,simplitate,suflet,optimism,iubire,intelegere si iertare.


P.S-"The last song",un film superb in care dincolo de o relatie adolescentina,e povestea reinnodarii unei relatii tata-fiica.
-"Weekend cu mama",film romanesc care atinge cam aceeasi tema.Si chiar daca e romanesc,e un film bine facut care merita vizionat.
Ca melodii va propun soundtrack-urile filmelor:-Miley Cyrus-When I look at you.
-Sleepy rebels-Looking glass.

Timpul unei luni.

Exact o luna...a trecut suficient timp,timp in care mi-e sufletul plin de trairi,cuvinte,sentimente,trecut,prezent,viitor..eu,tu,voi...noi:)Timp in care m-am lovit de propria slabiciune ca apoi sa-mi gasesc puterea.A fost un timp acordat temerilor si curajului,puterii de a renunta si de a cauta un nou inceput.Timp acordat lacrimilor si zambetelor,prieteniilor,iubirii,vietii,viselor,deciziilor...timp acordat sufletului(pentru ca oricum el e cel prioritar).
Ma gandesc ca surprinzatoarea viata si-a jucat iar bine rolul schimbator in existenta mea.M-a invatat ca vine un moment,in care anumite capitole trebuiesc incheiate iar tie nu-ti ramane decat sa poti zambi si sa privesti inainte increzator,pastrand momente si inlaturand regrete.Momente in care oamenii importanti din viata ta promit sa ramana,daca nu pentru totdeauna,atunci cat mai mult timp posibil.Prieteni care i-ai dobandit,in care crezi,si fata de care promiti ca voi ati fost,sunteti,si veti ramane prieteni.
Tot in acelasi timp,m-am confruntat cu propria teama,teama de nou,de inceput,de necunoscut.Acum,realizez ca in spatele temerilor se ascundea si dorinta,timida ce-i drept...Asa am invatat sa-mi ascult sufletul,gandurile...si sa simt glasul zambetului si libertatea in toti porii propriului corp.
Timpul m-a invatat sa iert,sa uit,sa nu judec,sa am incredere,sa zic"da" pentru suflet,cand ratiunea imi sopteste"nu".
Daca as incerca sa rezum,concluzionez ca totul se reduce la"incredere"...si da,de multe ori am zis"Crede".
Cred ca trecutul e bine asezat acolo unde este,ca prezentul nu e perfect,dar asa cum este il traiesc si e doar al meu.Cred ca prietenii mei sunt cei mai minunati prieteni iar legatura noastra este asa cum multi si-ar dori.Cred ca deciziile mele sunt cumpatate,ca planurile mi le voi duce pana la capat fara sa sovaiesc.Si...cred ca iubirea...iubirea exista,oricum,oriunde,indiferent de orice.
Tu...tu trebuie sa ai incredere ca poti...sa iubesti,sa zambesti,sa plangi,sa razi in hohote,sa renunti,sa o iei de la capat,sa cazi si apoi sa t ridici,sa-ti fie teama ca apoi sa ai curaj,sa visezi,sa-ti faci planuri,sa-ti indeplinesti dorintele,sa fii liber...sa fii tu clipa de clipa.

P.S-M-am gandit ca de acum,la sfarsitul fiecarei postari sa adaug numele unor melodii dragute,care sa transmita ceva si de care sa va bucurati:)
Dana Nalbaru-Te iubesc.
Daughtry-Life after you.
Enjoy it...intre timp,iubiti,fiti fericiti si bucurati-va de o vacanta minunata.

Remember...Best friends for ever.

"Friends for ever"...si cam asa se presupune ca incepe totul.Pui pe foaie mii de vise si speranta ca in ciuda neincrederii tale,si a intregii lumi de altfel,exista intr-un final persoane care promit a-ti fi alaturi indiferent de timp,spatiu,mediu,consecinte.Iar tu crezi,tii cu dintii propria speranta ca juramantul prieteniei,presupune ceea ce chiar ti-ai imaginat,cu sufletul strans indraznesti sa te deschizi pentru prima data,sa-ti faci curajul nebun de a-ti impartasi una din trairile tale vitale avand convingerea ca prietenia dintre voi va pastra secretul.Ulterior,initiatic inca in ale vietii,primesti o mica proba pe care tu o vezi poate ca cea mai grea incercare a existentei tale...si atunci,ea,prietenia ta nepretuita isi face din nou aparitia si iti demonstreaza inca o data ca tu nu esti singur,ca iti sopteste incurajator in ureche"va fi bine"..iar tu,crezi,din nou.
Asa,tu,tematorul de la inceput,capeti incredere,siguranta si incepi sa inveti ce inseamna prietenie,te bucuri,imparti sentimente,trairi,clipe...poate chiar totul,si-ti imaginezi ca nu va exista un sfarsit pentru ca,fara prietenia aceea te-ai simti un om pierdut.Poate atunci cand increderea isi atinge apogeul,se formeaza un moment limita cand totul mai agata de un fir de ata...dar pentru ca amintirile te invata,faci tot ce-ti sta in putinta si salvezi,atat cat mai poate fi salvat.Lupti pentru a regasi linia de plutire si faci ca legatura sa devina mai indestructibila ca oricand.Formezi noi trairi,fotografiezi fiecare moment si-ti notezi in carnetelul amintirilor fiecare clipa,nu cumva sa-ti scape ceva...odata cu maturitatea,visezi la discutiile interminabile despre "iti amintesi ieri,luna trecuta,anul trecut,acum un an,doi..zece"si parca deja poti schita zambetele,reactiile retrairii atator momente,si revine juramantul,promisiunea,sau orice ar fi si oricum s-ar numi:"prietenia noastra va rezista oricand,oricum,oriunde".
....Si daca cumva nu rezista?daca cumva prietenia se rupe iar tu deja esti prea coplesit pentru a mai putea lupta,daca toate acele amintiri,vor ramane inchise in propriul suflet si retraite intr-un monolog interior?daca prietenia ta peste ani va insemna o intalnire intamplatoare pe strada si se va rezuma doar la "buna..cum o mai duci?-eu,bine;tu?-la fel si eu.",apoi fiecare pe drumul sau.Te doare sa-ti poti imagina asa ceva,dar surprinzator,aceasta posibilitate exista,si in ciuda opozitiei noastre,poate avea o intensitate a implinirii groaznic de puternica.Incepe poate sa-ti fie teama si sa-ti doresti sa poti schimba ceva,nu ti-ai dori ca prietenia ta sa se scrie asa.
Prietenia cere sacrifcii dincolo de timp si spatiu.Cere incapatanarea de a nu lasa nimic pierdut.Tolerarea si acceptarea imperfectiunii pe care oricum si tu o ai.Invatatura de a incerca sa accepti ca acel prieten slab de inger,nepasator,irascibil,serios la glumele tale,arogant,poate prea realist si multe altele...este acela care poate si-a pierdut noaptea acceptand sa-ti imparti suferinta cu el,povara fiind prea grea doar pentru tine,acela care ti-a permis sa-l sufoci cu imbratisarea ta suferinda,care a plans langa tine si care poate acum are nevoie disperata ca tu sa-l trezesti la realitate,sa-i dai acea palma care sa-l ridice.Prietenia care a insemnat tumultuozitatea groaznica a adolescentei si trecerea in maturitatea candva asteptata si dorita,clipele de dazlantuire a fericirii tineresti pe care a dorit a o imparti cu tine,gesturile copilaresti si glumele prost alese dar care totusi reprezentau sursa prima de imbunatatire a zilei.Tipetele si certurile din momentele nefavorabile,lacrimile si imbratisarile de dupa.Clipele acestea si multe altele care merita pastrate,retraite si urmate mereu de altele proaspete...
Remember girls...best friends for ever...I promise...