Hello again:)

Am trecut printr-o perioada desavarsita de tranzit in care actiunile de zi cu zi mi-au zbuciumat putin linistea psihica si sufleteasca facandu-ma sa ma simt intr-o continua cursa cu timpul si cu lucrurile acelea mici si banale de care imi este atat de dor.Toate acestea m-au facut sa realizez ca am mai crescut putintel...poate pentru ca intr-un timp relativ scurt viata si gandurile mi s-au schimbat la 180 de grade si iau lucrurile ca atare...traind la maximum fiecare clipa.O data cu mine,creste si blogul meu pe care ce e drept l-am neglijat complet in ultimul timp si tocmai pentru asta vor interveni cateva schimbari menite sa faca din acest "locusor" al sufletului meu,unul pentru voi toti,chiar si cu cele mai marunte aspecte...

Fericire vs. tristete...

Un moment oarecare...si o sumedenie de ganduri imprastiate intr-o minte care,parca de fiecare data,benefic sau nu,se mai incarca cu cate ceva...si multe intrebari.Intrebarile fac viata ca un pahar in plina umplere...o picatura,inca una,inca...si inca...
Fericirea?Ce e fericirea...definire,explicatie...convingere...Oare cum se traduce ea in cuvinte?Fericire egal euforie,zambet,simtul ca viata ti-a implinit dorinta la fiecare minut existential,impresia totului,multumirea?...sau cum?sau ce?...
Dar tristetea oare ce e?Cum se intelege si ea?
Oare siroiul necontenit de lacrimi cand simti de parca intreg Universul ar complota impotriva reusitei tale,cand vrei sa renunti la tot pentru ca vointa fiintei tale te inseala si iti da o falsa impresie ca pana aici a fost,ca nici daca ai vrea nu mai poti...cand iti place sa te minti ca sufletul tau s-a golit,ca nu mai simte...ca nu isi mai doreste?Oare asta?...sau?...
Stiti cum vad eu tristetea,dincolo de toate cele...O vad ca pe un element necesar omenirii,uneori ca un dus rece precum gheata menit sa ne trezeasca,sa ne puna in miscare sufletele uneori mult prea lenese.Tristetea e aceea parte din fiecare dintre noi care iese la suprafata atunci cand pasii vietii o iau pe cararea gresita si ratacesc,uneori mai mult,alteori mai putin.Tristetea se regaseste in acele momente cand un amanunt minuscul declanseaza un intreg razboi interior pentru care,parca,nu mai gasesti planul de atac.Apoi,tristetea pleaca si se ascunde in acele detalii ale vietii,in "nimicurile" noastre de zi cu zi dar care totusi ne umplu viata intr-un mod incredibil...si stiti care e ironia?...Ignoram dar ne doare?Deci daca ne doare,clar ne pasa...Uite asa tristetea este oarecum in orice,oriunde,cand si cum vrea...E intr-un anumit mod,ca fericirea.
Si mult dorita fericire...niciodata n-am vazut-o in lucruri sau fapte marete.Atat de naiv,am cules-o de fiecare data din clipe cat mai banale...De ce?Pentru ca "extraordinarul" mereu se pastreaza...iar obisnuitul...mereu ramane si el,doar ca nu i se da importanta cuvenita.Deci aleg sa raman printre picaturi ceea ce,in mod normal...se uita.De cele mai multe ori caut tot ceea ce imi doresc...si reusesc,gasesc...
Caut fericirea in diminetile luminoase care imi impulsioneaza ziua spre a fi una reusita,in playlistul de muzica care ma face sa retraiesc clipe iar si iar ca si cum in fiecare moment e prezentul.Fericirea e in zambetul nevinovat al copilasului necunoscut de pe strada...inocenta lui imi schimba gandurile pentru un moment si ma molipseste placut.Apoi fericirea e in imbratisarea atasata lacrimilor a prietenilor mei dragi,in nerabdarea aceea nebuna de a fi din nou langa ei rememorand si nascand clipe.Stiti...fericirea se ascunde pana si in reordonarea lucrurilor personale,de multe ori se intampla ca un obiect de mult uitat sa-ti trimita gandurile departe,la ce-a fost candva si sa te gasesti zambind,brusc,inconstient....atunci esti fericit....esti fericit de ce ai putut fi tu candva,ce esti...ce vei putea fi.Fericirea se ascunde in fiecare te iubesc,fiecare lacrima,orice zambet,respiro,in fiecare "eu".Fiti fericiti...si tristi,fiti voi...sa ne bucuram de tot ce ne este oferit...

Orice poate fi posibil...

Pana nu de mult,beneficiam de o inocenta sufleteasca debordanta,credeam ca pana si imposibilul poate deveni posibil si tineam cu tarie la acea inocenta a mea.De-a lungul multor momente,persoane si persoane s-au straduit a-mi crea un tablou al vietii incarcat cu secvente distincte;fericire,lacrimi,iubire,putere,lupta,minciuna,adevar...totul,nimic,jumatati,bine,rau.Momente care nevoit maturizeaza,te fac mai puternic sau mai slab.
Revenind la inocenta,am inceput sa realizez ca inocenta,intr-o cantitate masurabila tine de copilarie,de nestiinta.Cresterea,maturitatea,pastreaza de asemenea un strop de inocenta,vise si incredere dar toate incep sa prinda un contur al realizarii in stransa legatura cu sacrifciile si lupta cu viata.
Pentru mult timp am crezut in iubire mai mult decat in orice alt sentiment menit fiintei umane,si inca mai cred dar poate nu la fel de intens si nu cu aceeasi incredere oarba.Iubirea nu vine oricum si pentru oricine la fel,nici nu stationeaza prea mult acolo unde simte ca nu ii este locul.Acea iubire intensa,inconstienta,inexplicabila vine doar o data si e supusa multor incercari,poate mult prea multor.Ceea ce urmeaza dupa,mi-a zis cineva candva,sunt doar forme ale iubirii.Daca rezista,inseamna ca a existat,daca cedeaza nu a fost suficenta,nu a fost indeajuns de dorita sau slabiciunea umana n-a gasit puterea pentru a o duce pana la capat.
La fel si visele sau dorintele sufletului omenesc.Nimic nu e usor de atins,de trait,de realizat...Nu mai cred ca imposibilul e posibil dar cred ca tot ce este dat vietii,este realizabil.Cand iti doresti,poti....dar dorinta nu e suficienta.Fiecare vis,sentiment,traire necesita o lupta apriga cu obstacolele si incercarile vietii.La finalul luptei poti doar castiga sau pierde.Daca ai pierdut poate nu ai fost suficient de puternic sau poate nu era ceea ce aveai tu nevoie.Sa renunti nu inseamna intotdeauna lasitate,sa renunti poate semnifica o trezire la realitate care te ajuta sa concluzionezi ca nu mai esti tocmai un copil,ca trebuie sa cresti,sa-ti asumi responsabilitati si consecinte,ca simplele vorbe nu pot de fiecare data sa multumeasca si sa dea suficienta putere unui suflet,ca nu poti merge impotriva vantului si ca amagirea pe timp indelungat poate face mult mai mult rau decat o decizie drastica,dureroasa si greu de acceptat pe moment.Naivitatea cere limite ca orice altceva si este imatur sa te minti ca poti,vrei si vei reusi cand de fapt te indrepti spre neant,fara cale de intoarce,fara rezultat...Decat sa mimezi fericire si sa te minti cu ceva care in adancul tau stii ca este irealizabil,mai bine infrunti realitatea,pui punct,plangi,te reintregesti,cauti curaj si o iei de la capat.Inocenta,naivitatea,visele se ascund in orice suflet,fie ele mai mult sau mai putin vizibile...insa pentru a le aduce la o forma reala au nevoie de straduinta,au nevoie ca tu sa ti le doresti cu adevarat,iar atunci cand iti doresti,lupti....fericirea si implinirea obtinute usor,se naruiesc la fel de usor...iar satisfactia este pe termen scurt...Cand perseverezi pentru reusitele proprii,vei fi mereu cu sufletul plin si impacat si vei sti ca ce-ti este dat sa traiesti,indiferent de durata,este ceva al tau,ceva ce nimeni nu-ti poate lua chiar si cand va inceta sa mai existe...

Mi-e dor...

As putea sa-mi inchid sufletul si sa-l oblig egoist sa pastreze liniste,sa nu simta,sa nu spere,sa nu-l doara...oare ar reusi?
Sufletului ii este dor,ii este dor de timpul trecut si de multe ori pierdut in neant.Acelasi suflet s-ar intoarce la clipele frumoase,poate si la cele mai putin placute.Viata marcheaza in adancul fiintei cele mai ascunse si nenumarate trairi menite sa ne incerce sufletul cu sentimente precum iubirea,ura,fericirea,extazul,teama,nebunia,curajul,dorinta,durerea,neputinta,inocenta si nu doar...
Ma vad ajunsa in momente definitorii,in fata obligatiei de incheiere a unor capitole pentru curajul inceperii altora....si altora...Mi-e teama si uneori m-as razvrati impotriva vietii pentru aparentele nedreptati care le savarseste cu fiecare dintre noi.Ma retrag la fel de tematoare schimbandu-mi ideile si realizand ca viata,prin incercarile si intorsaturile ei neasteptate,face din noi fiinte speciale,unice...altfel.
Sufletului ii este dor de inocenta copilareasca care facea lucrurile atat de simple,usor de trait,usor de a fi duse pana la capat.Mi-e dor sa nu iau nimic in serios,sa fiu egoista si nepasatoare...lasandu-i pe altii sa-si complice propria existenta,pentru a-mi fi mie bine,sa arunc un zambet nevinovat drept solutie de rezolvare.Mi-e dor sa fiu caraghios de increzatoare si sa am impresia ca orice in lumea asta este posibil...Cred si acum...doar ca acum,cred in sacrificii,rabdare,lupta...
Mi-e dor sa am sufletul linistit si protejat de orice neplacere interioara.Mi-e dor de zilele incepute prost si terminate incredibil...De hohotele de ras si lacrimile fericite.Mi-e dor de iubirea nevinovata,nestiutoare dar mi-e dor de iubirea pe care parca o poti atinge cu varful degetelor tremurande,speriata ca o poti pierde si totusi cu un curaj nebun de a o gusta si trai pana la ultimul respiro...
Mi-e dor de zi,de noapte,soare,ploaie,cald,rece....mi-e dor de mine,de tine,de voi,de noi toti...si acest sentiment...ne indreapta mereu spre altceva...

Timp...

Urasc timpul...urasc modul lui brutal si nepasator prin care fura clipele si de fiecare data lasa senzatia a ceva ce a fost...dar nu mai este.
Iubesc timpul...iubesc modul lui de a-mi darui acele clipe pe care mai tarziu tot el mi le ia,clipele nepretuite care mi-as dori sa le retraiesc iar si iar de fiecare data cand sufletul mi-o cere...il iubesc pentru tot ce ma invata.
Lupta dintre iubirea si ura timpului este apriga...parca as vrea sa-i multumesc pentru tot ce mi-a fost dat sa traiesc...parca as vrea sa-l pot judeca pentru tot ce mi-a daruit si apoi mi-a luat.Dar cedez,prefer sa raman in stadiul inocent de bucurie pentru fiecare particica a vietii mele fie ea buna sau rea.
As vrea sa-l intreb cum m-a adus pana aici si ce-mi pregateste de fapt...as vrea sa pot sti daca ce am acum imi este dat sa pastrez sau sa pierd....daca voi plange sau voi rade.As vrea sa-mi dea sansa sa mai pot retrai anumite clipe,sa pot simti extazul revenirii si sa tremur de emotii.
As vrea sa-i pot cere timpului meu indurare si rabdare...as indrazni chiar sa fiu egoista...sa pot fura putin din timpul altora pentru a mi-l darui mie si persoanelor dragi care imi implinesc existenta zi de zi.
Ii cer timpului sa-mi pastreze sentimentele,clipele si amintirile care mi-au intregit sufletul...sa-mi pastreze lacrimile si hohotele de ras care au facut dintr-un simpla prietenie,increderea unei adevarate prietenii dincolo de timp si spatiu.Vreau ca timpul sa-mi pastreze durerea,zamebetele,lacrimile,slabiciunile,frica,curajul,pesimismul,optimismul,copilariile si maturitatea...
Dincolo de toate vreau ca timpul meu sa nu uite ca pentru tot ce am avut,ce am si inca ce imi mai doresc...iubirea este prioritatea,iar prietenii,persoana iubita,clipele,visele,sperantele,implinirile,viata...exista doar prin aceea iubire indispensabila.

Love and..wuthering heights...

"La rascruce de vanturi"(Wuthering Heights)...O ecranizare aparent obisnuita pentru care singurele asteptari pareau a fi o simpla vizionare a unui film,ocuparea timpului si o simpla impresie de final.
Acelasi film a devenit intr-un timp atat de scurt o poveste altfel,diferita de cele cu care ma obisnuisem...devenise o relatare a iubirii intr-un mod atat de intens incat am simtit chiar si teama pentru cat de departe poate ajunge profunzimea sentimentelor umane.
Ajunsa la momentul"the end"am ramas pentru cateva clipe neutra de propriul spatiu vital,si pentru tot acele cateva clipe am pastrat gandurile de final in suflet,in fiinta...
Se presupune ca iubirea se naste din frumos si in mare parte asa este...n-o sa poti niciodata iubi avand sufletul gol sau plin de ura.Pentru iubire ai nevoie de spatiul liber al sufletului care usor usor se va tranforma in vibratiile unei inimi fericite care atunci cand iubeste,isi simte palpitatiile mai intense ca in oricare alt moment al vietii.
Inocenta imediata a iubirii atrage dupa sine o putere interioara inexplicabila,chiar absurda uneori...cum ca intreg universul s-ar pitici in palmele tale si nimic nu ar parea imposibil sau destul de dificil pentru a putea fi atins.Apar promisiuni si convingerea ca iubirea traieste pentru tine,pentru voi,asa cum n-a mai trait pentru nimeni...si crezi...si crezi...
Crezi pana in punctul in care(vesnic mentionata),viata decide ca acea siguranta merita putin zbuciumata si supusa unuia dintre multele teste ale vietii.Slabiciunea fiintei umane va prima mereu...de ce?niciodata nu cred ca voi gasi raspunsul complet si corect.Probabil ca ne este mai usor ca in prima faza sa ne victimizam ca intr-un final sa realizam ca decizia sta chiar in propriile maini si ca lamentarile nu aduc solutii.Revenind la slabiciune...vine momentul in care,din nestiinta,lipsa de vointa sau teama de moment duce la gesturi si decizii necugetate.Aici vine momentul in care alegem sa renuntam,sa fugim cat mai departe pentru ca in timp sa ne culegem propriile regrete.
Iubirea,poate mai intensa ca oricand incepe sa cunoasca dezamagirea,lasitatea...iubirea inceteaza sa mai creada.Iar sufletul nostru...sufletul nostru refuza sa-si pastreze acea inocenta,se pierde in neant pentru suficient timp iar atunci cand poate decide sa revina isi asuma riscul de a se lovi de aceasi dezamagire crunta...
Iertarea nu este tocmai usoara...iar frumosul si inocenta de care vorbeam la inceput se tranforma intr-un sentiment bolnavicios,captivant....teama si neajunsul acelei iubiri pierdute raneste,patrunde in cele mai ascunse locuri si se incapataneaza sa domine pana va ajunge la saturatie.Apoi se stinge...isi incheie drumul,cu ura si totodata cu iubire...si renaste,altundeva,intr-o alta viata...renascand frumosul,inocenta,sperantele.Ac
Ce a insemnat"Wuthering Heights"?O iubire copilaroasa,ajunsa la maturitate promitand eternitate.O iubire profunda,completa,o legatura a sufletelor,privirilor,atingerilor,glasului,cuvintelor...un intreg a doua fiinte.Aceasi iubire rupta de nesiguranta,aparente si lasitate...iubire chinuitoare datorita neimplinirii sale dar care in final...promite sa reinvie...pentru eternitate.

"Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă."
"Iubesc pămânutul de sub picioarele tale şi aerul de deasupra capului tău, şi orice obiect pe care îl atingi, şi fiecare vorbă pe care o rosteşti. Iubesc toate privirile tale, toate faptele şi toată făptura, aşa cum eşti."
"Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume, e viaţa fără margini, iubire fără sfârşit şi fericire deplină."
(Emily Bronte in "La rascruce de vanturi")

Suflet de copil...

Are sufletul temator,fragil...poate daca l-ar avea in palma,l-ar putea strivi printr-o singura miscare brusca si neatenta.Uneori parca e deajuns sa-i vezi privirea ca sa o poti simti.Sufletul deschis te conduce usor in fiinta lui.Ii este atat de usor sa iubeasca,sa-ti zambeasca,sa-ti arate ca lumea e frumoasa,dincolo de intunericul intereselor,egoismului si nepasarii.Stie sa-ti sarute timid obrajii infierbantati de lacrimile nemultumirii tale existentiale.Intotdeauna,mai mult ca oricine,atingerea palmutelor lui plapande vor parea precum imbratisarea unei fiinte cu brate puternice.Poate ca protectia si mangaierea inocentei atinge apogeul sigurantei interioare.Nu-ti va spune niciodata ca orice problema are rezolvare si nici macar nu-ti va da sentimentul de usurare.Va face mai mult decat atat...va duce lamentarile sufletului la inexistenta,la eliberare...iar lacrimile...lacrimile transformate intr-un zambet in spatele caruia se ascunde rasaritul unui soare orbitor.
Sufletul acela inocent crede in oameni,crede ca tu poti fi ca el si te tine strans de mana.In ciuda slabiciunilor tale,tu constitui universul lui iar lumea lui...lumea lui nu uraste,nu simte durerea...lumea inocentei nu distruge fericirea si nici nu patrunde in sufletele altora pentru a le rani.
Desenele lui intens colorate schitzeaza fiinte dulci,inimi care tresar in fata iubirii si frumosului simplu,zambete permanente si lacrimi de intensa si constanta fericire....increderea diminetilor cu ochii luminosi,alintul somnoros si glasul cald de"buna dimineata".
Vorbim de un suflet de copil...de tine insuti,de ce-ai fost candva si poate inca mai pastrezi in adancul fiintei tale;de toate cele in care ai crezut si de care te-ai bucurat....si poate inca mai tanjesti cu disperare sa mai poti recapata ceva.
Redeschide-ti sufletul,cauta cu atentie si regaseste putinul inocent de care avem noi toti atata nevoie...:)